Actualizări… posibile

Căutând prin biblioteca mea total nesistematizată (a găsi cartea căutată e-o aventură rar norocoasă!) am dat peste un op pe care, dacă-mi amintesc bine, l-am citit cu vreun deceniu în urmă. Se intitulează „Ceaușescu la putere” și-i o cercetare apărută la „Humanitas” sub semnătura lui Pierre du Bois, fost, între altele (a murit în 2007) profesor universitar de științe politice la Lausanne și la Geneva. Am recitit-o din curiozitate: cei zece ani trecuți de la prima lectură și noua perspectivă oferită de sforăriile politice autohtone ce par să re-valideze procedee și metehne dictatoriale modifică viziunea de atunci asupra rolului personalității politice în destinul României sau legitimează bănuiala că nimic nu-i nou sub soare și, în modalități vag diferite, realități ce le credeam de mult apuse încep să ne plaseze sub zodia dictaturii redivivus? Alegerile mistificate din regimul Ceaușescu, patentate încă din mascarada electorală din 1946, și continuate aidoma vreme de un sfert de veac, se vor deosebi în fond de „alegerile” ce au înscăunat primarul Sectorului 1 din București? Putem avea vreo certitudine că la celelalte sectoare, dar și la Primăria Capitalei, nu s-a procedat la fel? Băsescu, mai ales în cel de al doilea mandat, a întrunit într-adevăr numărul de voturi oficial anunțat? Ce altceva a demonstrat năstrușnica „erată” a Curții Constituționale decât ingerința brutală și abuzul bunului plac prezidențial? Litera și spiritul Constituției, de care lui Ceaușescu pur și simplu nu-i păsa, or fi acum respectate? Politica de cadre a fostului regim gospodărea altfel „resursele umane” decât se face azi, când apartenența la cutare partid este principalul determinant în accederea atâtor nechemați la însemnate demnități în stat? Securitatea omnipotentă acționa deschis, la față de cortină; azi, „serviciile” o fac din umbră, „mai uman” doar în aparențe. Altfel, cartea lui Du Bois se vrea o anchetă (chiar așa se sub-intitulează: „anchetă asupra unei ascensiuni politice”) întreprinsă din bibliotecă, dar dublată și de mărturii recoltate de la supraviețuitori ai ierarhiei ceaușiste. Am mai parcurs astfel de lucrări în care autori străini își propun să descifreze mecanisme politice românești cu grad de specificitate greu de deslușit, ori măcar de intuit, pentru cercetătorul din afară (M. Almond, C. Durandin, D. Floyd, E. Behr, M.E. Fischer ș.a.); ades am avut senzația că nici unul n-a ajuns până la acea intimitate a proceselor capabilă să explice aleatoriul (aparent) al unor decizii, nici să le identifice mobilurile reale. Bun cunoscător al românilor și României, du Bois izbutește să opereze din înăuntrul temei examinate, diagnosticând de multe ori exact. (De altfel, a fost căsătorit cu o româncă, Irina, colaboratoare la revistele de istorie din București.) Titulatura unor capitole poate fi relevantă pentru unghiul din care autorul examinează tema, dar și cu rezonanțe în actualitatea românească: „Parfumul schimbării”, „Cuibul de vipere”, „Primus inter pares”, „Necazurile tovarășilor”, „Eroul națiunii”. E-o cercetare serioasă, care izbutește să limpezească necunoscute ale ascensiunii unui personaj „viclean, ranchiunos, introvertit, mohorât și suspicios”, într-un context în care „nu principiile îi animau pe acești demnitari cinici, ci dorința de a perpetua la infinit dominația nomenclaturii”. De reținut o observație esențială din Prefață, „nu psihopatologia liderului explică aberațiile sistemului, ci invers” – dar nici nu poate fi trecută cu vederea, zicem noi, nici paranoia președintelui de atunci, pe care Maurer declară că a observat-o… prea târziu. Ceaușescu este înfățișat ca un maestru al sforăriilor și combinațiilor. Mă-ntreb care om politic de ceva suprafață, în orice colț al lumii, n-o fi fost! Altfel, o cercetare onestă, ce pune la contribuție sursele cele mai varii, scrisă cu echilibru și fără (prea multă) patimă. Una dintre concluzii: ascensiunea lui Ceaușescu ilustrează tarele unui sistem în care „numai cine se târăște nu se împiedică”. Nu-și păstrează actualitatea?