Am în față mai multe răspunsuri la ancheta „Eminescu – actual / inactual” ce urmează să apară în nr. 5 al revistei „Cronica veche”; cum era de așteptat, mai toate contestă, încă din primele fraze, legitimitatea sondajului: cum adică „Eminescu – actual / inactual”, ce întrebare o mai fi și asta, doar răspunsu-i mai mult decât știut, „contemporanul nostru – Eminescu”! Iar cei care, din perversiune iconoclastă, ignoranță și dorința de a fi cât de cât și oricum luați în seamă, contestă caratele „Luceafărului poeziei române”, s-ar înscrie în corul detractorilor și atât. S-ar putea să nu fie chiar așa. Din păcate (ori, din fericire!) chestiunea este mai complicată decât pare la prima vedere. Întâi de toate ar fi de observat că rezervele față de opera eminesciană s-ar putea reduce rezumativ la una dintre propozițiile-cheie din mult discutatul număr al revistei „Dilema”: „Eminescu nu-mi spune nimic!”. Formularea exactă și completă ar trebui să sune „Eminescu nu-mi MAI spune nimic!” – de aici încolo ne mai fiind vorba despre o negare oarbă a valorii operei, ci doar a inserției sale în contemporaneitate.
Discuția în sine are legitimitatea ei și n-ar trebui înlocuită cu o afurisenie generală nutrită din „patriotism” ofuscat. Două subteme ale chestiunii pot fi evitate. Prima: receptarea superficială și festivistă – unanim, cred, și definitiv dezavuată. A doua: actualitatea gazetăriei eminesciene, care-i incontestabilă și se întemeiază pe resurecția unor tare vestejite de condeiul celui mai mare gazetar român. Dacă evoluția societății ar fi fost alta, probabil că nici ecoul aprigei prestații gazetărești n-ar mai rezona atât de dramatic acum, demersul ziaristului Eminescu rămânând să ilustreze doar aristotelianul „in acta”, opus virtualității „în potentia”. Ne limităm, așadar, să căutăm temeiuri ale actualității în opera propriu-zisă (poezie, proză, teatru), domeniu în care se cuvine operat precaut și-n permanentă relaționare cu evoluțiile din literatura universală. Mai sunt Homer, Balzac, Schiller actuali? Un prim indiciu îl poate oferi cuantificarea interesului real al cititorului de azi. În afara obligațiilor școlare, ce mobil ar putea determina coborârea din raft a „romanului național” „Manoil” de Bolintineanu, dar și a trilogiei „Wallenstein” a lui Schiller, proză și teatru cândva la mare modă? Accederea în universalitate o poate facilita monumentalitatea temelor (Goethe, Racine, Tolstoi, Eminescu), dar nu așază automat opera sub semnul eternei actualități. Sociologia literaturii constată că multe dintre scrierile de răsunet în alte veacuri nu mai prezintă decât interes didactic – dar obligă la respectul cuvenit câtă vreme fac parte dintre izbânzile tezaurizate în istoria culturii umane. Și opera lui Eminescu are, vrem nu vrem, caracter istoric, asemenea tuturor marilor creații ale umanității, iar istoricitatea nu lasă loc autonomiei atemporale, fiecare scriere rămânând într-un fel sau altul legată de realitățile veacului său. Numai în basme se poate vorbi despre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte!
Drept pentru care unii cercetători (I.F. Bociort) propun „ca termen corect pentru capodoperele artistice de primă mărime pe acela de «peren»”.Capodoperele nu sunt eterne, dar sunt perene, adică au viață lungă. Cât de lungă? Pot tinde și către infinit. Depinde în bună măsură dacă-s „purtătoare ale unor valori mai mult sau mai puțin permanente” și, evident, dacă au strălucirea artistică aptă să le situeze cât mai aproape de zenitul creativității umane. Lirica de dragoste a lui Eminescu este și rămâne perenă datorită eternității prezumate a sentimentului, cât și modului particular în care a fost artisticește investigat. Numai că până și percepția eternului „te iubesc!” a început, astăzi, să capete conotații nebănuite cândva!
Nu văd nici un act de les-Eminescu dacă-l considerăm ilustru scriitor peren, fără a forța sentimental nota cu o actualitate, totuși, discutabilă. Câți dintre scriitorii lumii se pot așeza sub blazonul perenității? Pefericiții și binecuvântații scriitori români astfel învredniciți îi numeri pe degetele unei singure mâini. Începând, desigur, cu Eminescu.
