ACTELE VORBEȘTE!

Nu prea avem cultul documentului! Adevărată lecție de organizare a arhivei ne-a dat-o… Securitatea, care a îndosariat cu evidentă grijă părintească fiece petec de hârtie. Ce a făcut-o să fie atât de grijulie? Zelul tezaurizării delațiunilor și angajamentelor ascunde, probabil, o bătaie lungă și iată că o biată hârtie, considerată banală cândva, poate determina adevărate explozii târzii și poate influența hotărâtor cariere și vieți! În afara acestor dosare, depozitate și puse la punct cum se cuvine, avem de a face, în România (europeană!) cu o autentică harababură arhivistică. Acte extrem de importante pentru destinele individului, cum ar fi vechile state de plată, au ajuns, după privatizări, în custodia unor particulari și, la alcătuirea dosarului de pensionare, sunt luate în considerare adeverințele emise de respectivele firme, care n-au, de cele mai multe ori, nici o legătură cu obiectul de activitate al fostei unități (de stat) moștenite. Dacă vor să-ți dea adeverința, bine; dacă nu, nu! Și cât temei se poate pune pe un act emis de spălătoria de mașini X, referitor la evidențele contabile ale fabricii de șuruburi Y, căreia i-a privatizat hala Z? Printre multele deprinderi ce va trebui să ni le însușim mai responsabil ca membri ai familiei europene se numără și necesarul respect la adresa documentului, a cărui valoare poate crește exponențial prin ani… În 1967, i-am trimis o scrisoare lui Mircea Eliade, solicitându-i acordul pentru a i se publica o proză în revista „Cronica”. Eliade mi-a răspuns imediat și, astfel, a fost publicat pentru întâia oară în România „socialistă” un text al autorului lui „Maitreyi”. Anul trecut, cercetătorul ieșean Florin Cântic a studiat câteva luni, la Chicago, arhiva Eliade. Unde a găsit scrisoarea mea, cu apostila „răspuns la data de…” Dar pe unde-o fi scrisoarea trimisă de Eliade? Va să zică, marele savant a îndosariat epistola unui cvasi-necunoscut, în vreme ce „andrisantul” răspunsului nici nu mai știe dacă l-a păstrat, nu l-a păstrat… încep să caut plicul prin sacii cu hârțoage depozitați, împotriva regulilor PSI, în podul casei. Până una-alta, dau peste alt document îngălbenit: Protocolul semnat în 1984 între Comitetul de cultură (evident, și de „educație socialistă”) Suceava și Teatrul Național din Iași, referitor la înființarea Teatrului din Suceava. Atunci, când nimic nu se putea și erau interzise atât construcțiile social-culturale, cât și orice înființare de instituții noi, Protocolul în cauză a izbutit să cuprindă prevederi care astăzi ni se par de pe altă lume: art. 3 – „CJCES Suceava va pune la dispoziția actorilor repartizați la această Secție locuințe în municipiul Suceava începând cu data de 25 sept. 1984″. Și chiar așa a fost: am primit, de la Primărie, o căciulă de chei. Fiecare actor devenit sucevean și-a „tras” apartamentul din căciulă. Printre noii împroprietăriți s-a numărat și Radu Duda, căruia apartamentul sucevean cu două camere i se părea, atunci, dar neprețuit – încă nu se gândea nici la Peleș, nici la Palatul Elisabeta. Altă prevedere a Protocolului (art. 4): „CJCES Suceava va organiza, în cele 8 orașe ale județului, stagiuni permanente, cu un număr de 4000 abonați, reprezentând 75% din capacitatea sălilor în care se vor organiza aceste stagiuni…” Naționalului ieșean revenindu-i asigurarea regizorală, cadrul scenografic, recuzita, costumele, transportul trupei și – ceea ce era mai important – salariile. Protocolul a fost tradus în faptă punct cu punct: cinci ani de zile, Suceava a avut Teatru. Acum, este singurul județ din Moldova care n-are…