Actele vorbește! (3)

De Moș Nicolae am primit cadou un vraf de turnătorii în copii xerox din arhiva CNSAS. Mi le-a trimis fiica lui Cezar Ivănescu, Clara Aruștei, cea care, de aproape un deceniu, se străduiește din răsputeri să demonstreze că dosarul de colaborator al Securității întocmit tatălui adoptiv este un fals. Strădanie cumva disproporționată, câtă vreme „actele vorbește” precum că n-a existat, în fapt, nici o colaborare relevantă și că „organele” au trebuit să-l șteargă repede din controale pe nesupusul student aflat la începuturile unei merituoase cariere literare. Adevărat, documentele Securității nu strălucesc prin precizie, destule date „certe” nu-s decât aproximații și, la o analiză amănunțită, ies la iveală și erori de informare, cu precădere în biografiile rudelor și apropiaților. Mult mai semnificativ mi s-ar părea însă faptul că ambele note informative atribuite poetului, total inofensive de altfel, sunt redactate (?) de un terț (locot. Nuță) și, culmea, „sursa Damaschin”, adică Cezar, relatează, între altele, despre comportamentul… lui Cezar! „Damaschin” îl toarnă pe „Damaschin”, la persoana a III-a! Imposibil! Dar să lăsăm chestiunea autenticității Dosarului Ivănescu, oricum de ne-lămurit acum și aici, pentru a parcurge câteva dintre rușinoasele file ce alcătuiesc incredibilul tablou al strictei supravegheri sub care s-a aflat (și chiar că habar n-aveam!) activitatea de cenaclu literar a unor tineri ce nu și-au închipuit niciodată că primele lor versuri prezentate public puteau stârni atâta îngrijorare și determina alcătuirea unor alarmate „Planuri de măsuri” represive. Un asemenea document, din 1963, ilustrează, într-o formulare cât se poate de limpede prin însăși ilogica raționamentului, întreaga absurditate a trudei „organelor” puse de caraulă la hotarele poeziei. La începutul Notei, „elementul” urmărit este acuzat că are „concepții idealiste și dușmănoase ca adept al lui Lucian Blaga”, iar două rânduri mai jos, apare o nouă acuză: în discuțiile purtate cu colegii, urmăritul susține, evident provocator, că „scriitorii, la noi, n-ar avea libertatea concepțiilor filozofice și literare”. Ceea ce îmi amintește o replică dintr-o piesă a lui Ion Băieșu: „Eu îi dau o palmă, și tot el spune că i-am dat o palmă!” Cum s-ar zice, la noi ești liber să ai orice „concepții literare”, dar… n-ai voie să le ai! Drept pentru care Planul de măsuri stabilește „luarea în lucru în mod calificat, prin agentură, a tuturor celorlalți studenți-cenacliști”, „menținerea (!) interceptării corespondenței interne a numiților”, fiecare banală ședință de cenaclu fiind monitorizată la amănunt, nu cumva să fie minimalizată „dușmănos” și oropsită creația „nouă” dedicată colectivizării agriculturii și celorlalte „comenzi sociale” impuse de sus. Într-o Notă din 2 martie 1962, informatorul Gib Titerașul (?) denunță „atitudinea tov. Iacoban și Oprea de la «Flacăra Iașului», care își șușoteau la ureche în timpul ședințelor și râdeau de truda celor ce citeau”, securistul înfierând „comportarea negativă a unora care probabil voiau să frâneze ori să stingă inițiativa Partidului”. Măi, să fie! Reacția tipică a „organelor”, inclusă în cuvenitul Plan de măsuri: să se constate „dacă în mod intenționat și organizat critică anumite lucrări ale cenacliștilor care au un profil partinic.” E limpede că se citea pur și simplu poezie proastă, mai chicoteam și noi, fără să ne închipuim că până și asta se raportează și se trece la dosar! Umor negru cât cuprinde aflăm într-o sesizare redactată pe un ton cât se poate de serios și de îngrijorat: „Ivănescu Cezar (și alții) a intrat într-un cavou din cimitirul «Eternitatea» din Bârlad, unde au cântat mai multe cântece, precum și «Deșteaptă-te, române!»” Alarmă de gradul zero! Poate că băieții (încă elevi de liceu) erau cu chef, poate pur și simplu voiau să audă cum mai sună cântecul ce avea să devină imn național, poate era un simplu gest de teribilism juvenil – dar nu, vigilența este pururi trează și dosarul deschis în 1959 poartă o apostilă drastică: să se stabilească dacă „grupul coral” „are manifestări ostile la adresa regimului actual, dacă sădește neîncredere în realizările regimului nostru și dacă nu cumva este vorba despre o acțiune organizată a acestora”. Poți să știi ce consecințe majore ar fi putut avea revoluția din cavou?
„Hai să ne haidem!” – ar exclama Nichita Stănescu.
*
P.S. A trecut Styxul, în acest început de decembrie, și regizorul Alecu Croitoru, unul dintre prietenii lui Labiș. Cu Alecu regizor am izbutit să strecor prin vămile cenzurii, în 1981, comedia cinematografică „Am o idee!” Cum nu te puteai atinge de nimic mai sus de ospătari și soacre, am translat aluziv în lumea sportului o satiră socială altfel atunci imposibilă. Am revăzut filmul și m-am îngrozit: din generic aproape că n-a mai rămas decât… scenaristul și câțiva „rezistenți”. S-au stins Stela Popescu, Petre Gheorghiu, Jean Constantin, Dem Rădulescu, Ștefan Tapalagă, Geo Saizescu, Mihai Mereuță, Dumitru Rucăreanu, Nicu Constantin, Dan Tufaru, Vasilica Tastaman… Odihnește-i, Doamne.