Jurnaliștii au, ca și minerii, lăptăresele sau marinarii, o zi, zice-se, a lor. Ziua Presei pică pe 3 mai în toată lumea, iar marcarea ei se face de obicei formal. Nu se organizează defilări, președintele de țară nu ține discursuri, iar femeia de serviciu nu se omoară cu mătura mai abitir la intrările redacțiilor în zi, vezi Doamne, sărbătorească. Forurile mondiale ale breslei trimit de obicei un comunicat sec, cu morți și răniți. Ultimul bilanț, cel pentru anul 2006, indică 110 ziariști morți în accidente de muncă. A nu se înțelege că le-a căzut grinda pixurilor în cap sau și-au rupt mortal piciorul scăpând din brațe obuzul aparatului de filmat. Ei au murit la locul de muncă, așa cum mor soldații. Locul de muncă nu este neapărat redacția, ci o tranșee din Irak, o peșteră din Afganistan, o piață din Kosovo. Același bilanț contabilizează 136 de jurnaliști arestați de autoritățile țărilor respective. Nici o aproximare a celor bătuți la mitinguri, cotonogiți pe străzi, așteptați cu ranga în ușa blocului. Imposibil de întocmit un bilanț al ziariștilor înjurați și măscăriți la telefon, amenințați printre dinți, cu ură.
Și totuși meseria noastră figurează în clasamentul primelor puteri din stat și din lume. A patra, a cincea, a cincisprezecea, aproape că nu are importanță. Meseria noastră face pielea găinii pe unii politicieni, neliniștește viața autorităților, produce multora insomnii. Când ești dat la gazetă, în urma unei investigații jurnalistice precise și nemiloase, nu ți-e bine.
Marele jurnalist Tudor Arghezi spunea că ziaristul este argatul opiniei publice. Nu se poate o definiție mai precisă. Așa e. Te recompensează pe măsură opinia publică? Este opinia publică un platnic generos? De cele mai multe ori nu. Sunt gazetari cu iscălitură cunoscută. L-am citit pe unul, pe cutare. N-am citit articolul cutare, ci l-am citit pe Icsulescu. El e un nume, a izbutit să-și deseneze, în conștiința publică, personalitatea. Mulți însă rămân anonimi o viață. Cititorul palpită citind o anchetă cu dezvăluiri strivitoare, dar uită să citească iscălitura de dedesubt, rămânând indiferent la identitatea truditorului. Opinia publică, al cărei argat ești, pretinde de la tine, în schimb, totul. Transmiți din Irak? Apoi fii acolo unde explodează bomba, unde sar în aer cartilagii și mațe și oase. Dacă sar în aer și oasele tale, nici o pagubă. Din armata presei, gata mereu de voluntariate, te va înlocui imediat altul. Opinia publică nu așteaptă. Opinia publică nu are răbdare. Opinia publică nu va suspina pentru cei 110 ziariști morți în 2006. Cifra devine abstractă.
Ziaristul e dator, spuneam, să fie mereu la fața locului. Iar fața locului de multe ori explodează. Dacă nu ești la fața locului care explodează, nu ești ziarist. Explozii, uneori la fel de periculoase, se petrec în viața politică a unei țări. Și acolo trebuie să fii pe fază. Și acolo trebuie să fii în tranșee. Și acolo poți fi în pericol. Numai astfel relatarea ta, comentariul tău, reportajul tău, vor fi demne de atenție. Opinia publică e nemiloasă și plătește prost.
Dar de ce, m-ați putea întreba, să plătească opinia publică, fie și cu recompensa unei compătimiri? Ce, ziariștii nu-s salariați? N-au patroni, societăți de presă, mai mult sau mai puțin bănoase, în spate? Au. Din păcate, salariile din presă sunt departe de a acoperi riscurile asumate ale meseriei. Ale acestei meserii făcute cu pasiune și onestitate. Doar despre pălmașii ei vorbesc azi, fiindcă altfel există, și între noi, vorba cuiva, „jartele”, ticăloși, mercenari, nontalente. Pe 3 mai nu e și ziua lor. La mulți ani celor rămași în viață! Fie-le țărâna ușoară celor 110 colegi de breaslă morți în 2006.
