Acest pamflet nu e un pamflet, dar trebuie tratat ca un pamflet

Știm represaliile atrase de câteva pamflete grafice, cum le spunem caricaturilor. Dar pamfletul clasic, meșterit din cuvinte, este ceea ce se pretinde, un model de armă care poate răni, chiar lichida? Să-i căutăm, deci, definiția.
„DEX”-ul, într-o definiție luată din dicționarele „Larousse”, spune că pamfletul e o „specie literară (în versuri sau proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.”. „Dicționarul de neologisme” ne expediază sec: „Scriere cu caracter satiric violent, diatribă.”
Aceste enunțuri – care marșează pe fibra satirică a pamfletului – sunt imperfecte, întrucât satira e doar o cale a pamfletului, alături de umor, parodie sau ironie. Iar un dozaj al ironiei cu umorul face ca nici caracterul violent să nu fie sigur.
Clasicul Paul-Louis Courier, în „Pamfletul pamfletelor” din 1824, insistă pe o trăsătură de bază a acestei specii de la granița dintre jurnalism și literatură: concizia. „Un bob de acetat de morfină, într-un hârdău, nu se simte; într-o ceașcă, provoacă vărsături; într-o linguriță, ucide! Iată pamfletul!”
Fără acoperire la Courier rămâne afirmația că „în toate timpurile, pamfletele au schimbat fața lumii,” David Randall, cunoscut instructor de jurnalism, zice că „e greu de găsit măcar un caz în care un articol de opinie a schimbat lumea. Singurul citat, faimosul «J’accuse» al lui Émile Zola despre cazul generalului evreu Alfred Dreyfus, era de fapt o scrisoare deschisă adresată guvernului, nu un editorial.”
Arghezi reușește să traseze „cu văz” conturul pamfletului, în două scrieri intitulate „Pamfletul”. În anul 1916, în revista „Cronica”, scrie: „Pamfletul trăiește prin sineși, ca romanul, epopeea sau satira. E un gen literar, jumătate actual și jumătate etern. E iute și viu. Apar o mie de poeme frumoase și abia se citează un pamflet suportabil.” Așa era situația acum o sută de ani, că azi găsim greu și un pamflet suportabil, și o poezie suportabilă.
În 1925, Arghezi revine, în numărul 11 al revistei „Lumea”, delimitând lumea personajelor demne de pamflet: „Orice personagiu care poate deveni subiect de pamflet este, într-o oarecare măsură, ridicul prin diferența dintre calitatea lui socială, dintre așteptări și realitate. Tot pamfletul se inspiră din această diferență: condeiul se vâră aici și scobește lărgind.”
Aplicând azi, dacă ești premierul țării nu ai voie să te împopoțonezi cu doctorate căpătate fraudulos, fără să devii „ridicul”. Condeiul pamfletarului „se vâră aici și scobește lărgind.”
Arghezi continuă, cu pana sa de poet: ”Pamfletul e tifla, și acestui gen i se cuvine o mână curată, elegantă și chiar o bijuterie la degetul mic.”
Aici e aici. Dacă bijuterii pentru degetul mic se mai găsesc, cu mâna curată e greu. Arătați-mi pamfletarul român care se poate lăuda cu ea. C.T. Popescu? Dinescu? Cristoiu? Mircea Badea? Ei pot fi incluși într-o categorie conturată tot de Arghezi: „Imitatorii, al căror număr dezgustător de mare face genul de ocară, sunt incapabili de invenția personală activă, condiție esențială a pamfletului bun.” Doar la Dinescu invenția personală e uneori simțită.
N.D Cocea, altă mare iscălitură autohtonă a genului, e de părere – într-un interviu publicat în 1933 de revista „Viața literară” – că „esențiala calitate a pamfletului este sinceritatea și onestitatea lui.”
Cocea recunoaște la pamflet două proprietăți aproape de negăsit în presa românească. Controlată mereu de diverse cercuri de interese, ea s-a îndepărtat de imparțialitatea cerută actului profesionist. Rareori găsim un pamflet sincer și onest.