Acciză pe viciul lecturii!

Acciza nou instituită include cartea printre produsele de tot vicioase (alcoolul, tutunul) împotriva cărora omenirea luptă de secole făr-de succes ori printre cele de lux. Motivația introducerii accizelor are o componentă strict financiară (încasări la bugetul statului) și o alta, să-i spunem astfel, morală: jugularea viciilor – un preț ridicat la băuturi ar descuraja alcoolismul, scumpirea țigărilor poate reduce fumatul. A doua grupă de produse accizate sunt mărfurile de lux, în ideea „de aici se poate lua fără primejdia protestului social”. Vrând-nevrând, introducerea unei accize (un leu de fiecare exemplar) instalează cartea ori printre diseminatorii de vicii, ori printre obiectele de lux – amândouă ipostazele departe de locul și rolul adevărat al cărții în societatea veacului XXI. Adevărat, noțiunea de „lux” este interpretată felurit: în Franța, se accizează sub această etichetare apa minerală, în Germania, ceaiul. Nicăieri, însă, cartea.
Timbrul literar a existat, chiar fizic (am cărți timbrate cu efigia lui Carol II) în România în perioada interbelică; după 1944, cota de impunere procentuală s-a păstrat în esență. În primii ani de după revoluție s-a tipărit carte în tiraje enorme, cu ignorarea totală a Legii drepturilor de autor și fără o elementară evidență a producției editoriale – despre ce impozitare mai putea fi vorba? Odată cu instaurarea unei oarecari discipline editoriale, s-a decis impozitarea cu 2% din prețul de vânzare al cărții. Cifră mai degrabă simbolică, ce putea prinde consistență doar în cazul unor tiraje semnificative. Tirajele au devenit, repede, simbolice și, oricum, nimeni nu s-a înghesuit să plătească infima sumă.
Sigur, s-ar putea pune întrebarea de ce sistemul a funcționat fără reproș și înainte de 1944, și după, urmând să eșueze aproape complet în ultimii ani. În vechiul sistem editorial, producția de carte era strict controlată nu numai în ce privește conținutul (cenzura!), ci și parametrii tehnici. Iar sumele recoltate erau consistente, câtă vreme tirajele par pur și simplu astronomice dacă-s comparate cu cele de azi: se tipărea poezie în zeci de mii de ex. (!) și proză în peste 100.000! Dincolo de aceste cifre-record se situa media ce permitea să se rezolve multe dintre problemele (insurmontabile azi) aflate în fața uniunilor de creatori, destinatarele încasărilor din timbrul literar. În al doilea rând, prețul cărții nu se stabilea aleatoriu, după bunul plac al editorului, ci rezulta în urma unui calcul adus până la zecimală și derivând din însumarea tuturor costurilor de producție. În al treilea rând, procentajul perceput de librari era simbolic. În fine, aceiași librari comandau tirajul cu anticipație și plăteau în avans. Așa se face că prețul cărții era menținut extrem de scăzut, recolta financiară din accizare datorându-se nu costului per.ex. în librărie, ci tirajelor de-a dreptul impresionante. Altfel spus, lumea citea…
Astăzi, tirajele sunt de-a dreptul simbolice (și nimeni nu cunoaște exact realitatea faptelor!), procentul pretins de librari este enorm, prețul devine descurajant și prohibitiv, și, efect final, cartea nu se vinde. Ca să nu mai vorbim și despre, practic, dispariția dreptului de autor! Statul a luat seamă că are de a face cu o evidentă evaziune fiscală și a decis să pună piciorul în prag. Românește – adică, exagerat. 1 leu pentru fiecare exemplar reprezintă o creștere enormă față de valoarea simbolică de până acum a timbrului literar procentual, dar nu-i numaidecât apăsătoare pentru costul cărții în librărie: un exemplar care se vindea cu 30 de lei, va costa 31. Greu de crezut că se va poticni cumpărătorul potențial de acel leuț adăugat altor 30, dar disproporția în sine (chiar și de 250% față de precedenta impozitare) poate oferi suport protestului editorilor ce văd „instituirea unei taxe pe cultură (…) suportată de cumpărătorul final”. Pe de altă parte, uniunile de creatori denunță evaziunea fiscală: editorii „nu vor să se controleze câte exemplare vând”. (Că… multe mai vând!) Cu siguranță că situația incertă de până acum trebuia rezolvată cumva. Poate că s-a decis o cotă exagerată. „Dați un leu pentru Ateneu!” mai merge, dar dați (încă) un leu pentru o carte, pare prea mult.
Soluția cât de cât acceptabilă pentru ambele părți ar fi o accizare suportabilă – poate cu valoare înjumătățită, dacă nu și mai mult. La bijuterii, blănuri, parfumuri, articole de lux adică, nația mai poate renunța, dar la carte, niciodată. Cel puțin așa îmi place să cred.