Meciul de pe faimoasa arenă fotbalistică Santiago Bernabeu dintre echipa gazdă Real Madrid și echipa est-europeană Steaua București mi-a produs dintru început impresia că gazdele și oaspeții și-au inversat rolurile. Tribunele, dominate sonor și coloristic de suporterii Stelei, lăsau să se înțeleagă că echipa din Ghencea joacă în Ghencea. Rar la București, Timișoara, Cluj sau Constanța aduni 20.000 de suporteri la o confruntare fotbalistică. Pe Santiago Bernabeu cei 20.000 de români au dominat prin entuziasm, scandări și comportamentul de oameni care sunt acasă. Nici un complex, nici pe gazon, nici în tribune. În Spania lui Cervantes trăiesc, aș zice într-un număr alarmant de mare pentru băștinași, cetățeni proveniți din estul Europei care lucrează cu cârca, dar și în lumea mai scrobită a afacerilor. Cei mai mulți sunt din România. Poate de aceea, băieții lui Olăroiu au zburdat fără complexe și, ghinion similar cu atâtea de acasă, și-au dat cu stângul în dreptul când ne era lumea mai dragă. Autogolul de pe Santiago Bernabeu a avut stupiditatea și naturalețea atâtor autogoluri și gafe de pe stadioanele de aici.
Suntem, iată, europeni, dar ne lipseau țidulele. De la 1 ianuarie vom avea și țidule. Cetățeanul de rând, muncitor în căpșunărie sau pe schelă, le-a anticipat în fapt. Suntem, o grămadă de români, în Spania. Am câștigat, chiar dacă am ratat scorul de pe gazon, duelul galeriilor. Am pus piciorul în Spania, așa cum spaniolii au pus cândva piciorul pe pământul nou de dincolo de Ocean. Am pus piciorul și în Germania, Canada, Israel, Italia. Statisticile oficial-neoficiale grăiesc despre dislocarea a trei milioane de români în aceste țări și în altele. Ca un mușuroi de furnici ținut sub capac, eliberarea din pușcăria comunistă a creat această explozie fără precedent. Acasă, în România, spre deosebire de acasă la Madrid, rămânem an de an mai puțini. Statisticile guvernului de la București atenționează asupra unei crize, în premieră, de forță de muncă. Asistentele medicale preferă spitalele din Italia, doctorii stomatologi clinicile din Germania, constructorii – marile cartiere din Israel. Informaticienii se mută, cu cățel, cu purcel, cu soacră în Canada, care oferă minților luminate, cu calificări înalte, cetățenie fără întârziere.
Scandările entuziaste ale tribunelor la meciul Real Madrid-Steaua, inclusiv înjurăturile în limba română, mi-au construit un sentiment reconfortant. Lumea este obligată să ia aminte că suntem. Priviți-ne! N-avem coadă de maimuță și nici păr abundent pe spinare. N-am coborât din corcoduși și chiar în jocul cu balonul, atunci când uităm de complexe, suntem egali vouă! Rămâne să mai periem deprinderea ciorditului de portofele și să subțiem prezența în grupurile mafiote care bântuie transfrontalier, mai ales în traficul de pipițe.
Sentimentul reconfortant că respirăm natural în lume îmi transmite și un abia perceptibil semnal de alarmă. Se va goli oare spațiul mioritic până la cota de avarie? Vom juca „acasă” doar la Madrid, Roma, Ierusalim sau Otawa? Ca în vremea ceapeurilor când în sate mai rămăseseră doar bătrânii, ceilalți plecând să-și afle rostul la oraș, să rămână în localitățile românești, lipiți de tocul ușii, doar octogenarii în baston, refuzați la export? O Românie gerontocrată, privind nostalgic spre micul ecran care ne transmite meciuri găzduite într-un alt acasă decât cel natural, devine tragică. Oricum, în Spania, la Castellon, a fost înregistrat primul partid politic al românilor. Nu știu de ce culoare e. Ținta – intrarea în Parlament. Nu Parlamentul de la București, ci Parlamentul de la Madrid.
