Pe academicianul Florin Constantiniu pot spune că-l știam oarecum de la distanță. L-am întâlnit cu prilejul unor evenimente culturale din Capitală, am vorbit uneori la telefon, fiind onorat și bucuros că dumnealui a dorit să-mi spună câteva cuvinte și am auzit multe lucruri aparte, speciale să spunem, de la oameni care l-au cunoscut îndeaproape, cum au fost doi ucenici doctoranzi (Florin Șinca, istoric și scriitor, și Dorin Demostene Iancu, bibliotecar la Biblioteca Sfântului Sinod) pe care i-a îndrumat în elaborarea tezelor doctorale.
Academicianul Florin Constantiniu a fost înainte de toate un om cu frică de Dumnezeu, cum sunt unii dintre cei care-și au obârșia în familii credincioase, unde evlavia și buna cuviință sunt sau, mai ales, erau insuflate tinerilor la vremea formării și cunoașterii bunelor deprinderi.
„Împlinitor al cuvintelor evanghelice și rugător ca un anahoret nevoitor”
Florin Constantiniu a rămas până la capătul vieții împlinitor al cuvintelor evanghelice și rugător ca un anahoret nevoitor, deși viața și-a petrecut-o în mijlocul oamenilor. Aflasem că academicianul citea pravilă ca un monah râvnitor, lecturând în fiecare zi canoanele și stihirile sfinților din Minei, acatiste, paraclise, pasaje din Sfânta Scriptură și din scrierile Sfinților Părinți. Era uneori nedumerit și întreba pe cei mai avizați decât el de ce rânduielile tipiconale din anumite zile erau diferite, de ce apăreau „construcții liturgice” noi, acest lucru întâmplându-se mai ales la pomenirea sfinților mari „cu polieleu sau doxologie”, a căror viață era de mulți ani pildă pentru eruditul istoric. Duminicile, dar și-n alte zile, Florin Constantiniu mergea la diferite biserici din București (Radu-Vodă, Stavropoleos, Domnița Bălașa, Răzoare, la o biserică de lemn lângă Parcul Romanescu și altele). Amintea că în vremea studenției (în anii â50) cercetase Biserica Batiștei, unde participa inclusiv la vecernii și se spovedea în timpul posturilor. Avea evlavie pentru moaștele sfinților și urmărea în calendar ziua cinstirii lor. Aflase toate bisericile din București unde se păstrează părticele din moaștele sfinților și se străduia întotdeauna să fie prezent acolo în ziua pomenirii acestora. Conform mărturisirii unui prieten și ucenic teolog – Dorin Demostene Iancu -, credința lui puternică își avea izvorul în atenția specială a mătușii și nașei sale de botez, Dorina, care a făgăduit la încreștinarea lui că va avea grijă de educația sa religioasă, ceea ce s-a și întâmplat mai târziu.
„Mărturisitor în vremuri de încercare”
Printre manuscrisele aflate în preajma istoricului s-a găsit și un acatist scris de mână, de prin anii 40-50, semnat la sfârșit Dorina. Acesta este de fapt rolul nașilor de la botez, de a-i apropia pe fini de Dumnezeu, atunci când privesc cu seriozitate misiunea și datoria la care au fost chemați cu prilejul săvârșirii acestei Sfinte Taine.
Academicianul Florin Constantiniu a fost și un mărturisitor în vremuri de încercare. Lucrând din tinerețe la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, ca cercetător stagiar și apoi cercetător principal I (echivalentul unui profesor universitar), membru corespondent al Academiei Române și membru titular (din 2006), Florin Constantiniu a avut de suferit pentru credința lui statornică, fiind exclus (în anii â60) din U.T.M. (Uniunea Tineretului Muncitoresc), ori primind numeroase sancțiuni și interpelări pe marginea acestui subiect. A rămas același, preferând mai degrabă prietenia lui Dumnezeu, decât prietenia și răsplata unor oameni mici la suflet.
Odată, trecând pe lângă Biserica Enei și-a făcut semnul crucii, moment în care a fost văzut de un coleg istoric, ateu declarat. Într-o ședință de partid a fost ridicat în picioare și i s-a spus că are preocupări mistice. Florin Constantiniu a mărturisit atunci că provine dintr-o familie creștină și nu se poate comporta altfel. „Pentru că nu regretați”, i s-a spus, „veți fi degradat”, și a pierdut o treaptă în grila de salarizare. La un an după aceea i-a fost spart apartamentul și a găsit răvășite biblioteca și arhiva. Lucrurile prețioase n-au dispărut însă. Răufăcătorii căutau altceva…
Se întâmpla astfel în vremurile când oamenii aflați la putere deschideau „mapa de lucru” și căutau motive (chiar dacă ele nu existau) pentru persoanele incomode.
„Pleda pentru o istorie sinceră a poporului român”
În casa lui puteau fi văzute icoane multe, inclusiv pe biroul de lucru, crucifixe, candele, ca într-un paraclis monahal. Abia după ce-și termina rugăciunile începea cercetarea istorică. Citea mult, dar avea în același timp puterea să recunoască că anumite informații nu-i erau familiare. Pleda pentru o istorie sinceră a poporului român și a găsit multe documente care-i întăreau afirmațiile. Când cerceta arhivele medievale, în care era vorba de credință, mănăstiri și biserici, postea până la terminarea lucrului. Avea alte măsuri decât oamenii vremurilor sale! Dormea puțin și prețuia timpul, vremea vieții, ca pe un răgaz sfânt ce ne-a fost dăruit pentru a dobândi mântuirea. Cunoștințele sale de limbă rusă – dar și din alte limbi străine – i-au facilitat accesul la documente și texte prețioase, pe marginea cărora a scris mult. Oferea cu bucurie și altora din munca lui, fără a aștepta ceva în schimb. Era atitudinea spiritului altruist, profund creștin, de fapt o consecință a adevăratei apropieri și trăiri în spiritul Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos.
Cercetările și notele lecturilor sale apăreau în fiecare lună în diverse publicații, iar în ultimii ani în revista Istorie și civilizație unde semna editorialul și rubrica „Carnet de istoric”, foarte apreciată și așteptată de cititorii fideli.
În ultimul editorial scria: „Istoria nu este un tribunal care rostește condamnări și achitări. Sarcina istoricului e mult mai modestă, dar nu mai ușoară…”. „Dacă vrem, așa cum repetăm mereu, să învățăm ceva din istorie, atunci ea trebuie cunoscută așa cum a fost, cu cele bune și rele ale ei. Și, aș îndrăzni să spun că, de obicei, se învață mai mult dintr-un eșec decât dintr-o izbândă…”
Pot spune, cu prețuire și admirație, că a avut un respect firesc pentru oamenii Bisericii, pentru istoria și prezentul ei.
Voi proba afirmația cu un fapt neînsemnat la prima vedere. Cândva, un student teolog, iubitor de istorie, i-a telefonat cerându-i părerea avizată în legătură cu un subiect delicat. L-a întrebat pe scurt câte ceva, iar după ce a aflat că studiază la Facultatea de Teologie, l-a invitat imediat acasă, unde a fost așteptat ca un musafir important. După aceea, mulți ani l-a avut oaspete și apoi ucenic întru cele ale cunoașterii și înțelegerii istoriei.
Prin felul în care se comporta n-a lăsat niciodată să se observe accese de superioritate, diferențe de limbaj, ranguri, vârstă ori experiență. Dimpotrivă, asculta cu atenție inițiativele și informațiile proaspete. Vezi, n-am știut de aceste aspecte, avea să spună uneori, poate pentru a-l încuraja pe discipol… Virtutea smereniei și arta pedagogică erau proprii academicianului, care a fost profund uman și fericit să ajute pe alții, după modelul Celui care a fost slujitorul tuturor…
Florin Constantiniu repeta mereu spusele cronicarului Miron Costin: „Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”.
Rămâne amintirea luminoasă a unui istoric adevărat
Și a venit, în ziua de 13 aprilie 2012, vremea ca istoricul să meargă înaintea Domnului istoriei, să dea seama de ale sale, să-I spună ce a învățat din cronici și din hățișurile istoriei. Era Vinerea Mare, ziua când Domnul Și-a dat duhul pe cruce…
Mă aflam la Ierusalim, întru așteptarea primirii Sfintei Lumini, chiar în biserica Sfintei Învieri, din preajma Sfântului și de viață izvorâtor Mormânt al Domnului, când am primit vestea transmisă cam în același timp, prin sms-uri, de arhimandritul Policarp Chițulescu, Ciprian Olinici, Florin Șinca și Dorin Iancu. Așadar, prima rugăciune pentru odihna sufletului său am făcut-o chiar acolo, lângă Mormântul Domnului Hristos, Cel înviat din morți. L-am pomenit apoi în zilele Învierii și m-am dus la slujba înmormântării, să-i mulțumesc pentru exemplul bun și lumina unui suflet curat ce a fost cu noi în lumea aceasta atât de înșelătoare.
Îi eram dator cu recunoștință pentru că, doar cu puține zile înainte de moarte, notase câteva rânduri despre cartea mea „Pelerin în căutarea luminii” și dorise să fie prezent la momentul lansării ei, în Biblioteca Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim.
Rămâne amintirea luminoasă a unui istoric adevărat, a vorbitorului captivant, a scriitorului remarcabil, dar mai ales a unui trăitor creștin și discret, evlavios, milostiv, iubitor de pravilă, rugător și dăruit semenilor.
Cetateaare oameni drepți și aleși ai lui Dumnezeu, ascunși printre cei mulți, ferindu-se de ochii iscoditori și răuvoitori. Unul dintre ei a fost academicianul Florin Constantiniu, istoricul care se află acum aproape de Domnul istoriei.
(Arhim. Timotei Aioanei, sursa: Ziarul Lumina)
