Ca unul care i-a auzit și la Belgrad, anul trecut, tot în mai (că de văzut, exceptându-l pe Angus Young, care a „răsărit” chiar lângă noi, dintr-o cușcă, nu prea i-am văzut pe ceilalți, din jumătatea „defectă” a gazonului de pe Stadionul Partizan), am așteptat trepidând concertul de alaltăieri, unde m-am dus să-i și văd, din „golden circle”, deci din buza scenei.
Trecând peste amănuntul că organizarea a fost nenorocită cum doar la noi se poate (adică nici un indicator, îmbulzeală ca la balamuc, intrarea ca oile, după care, evident, ieșirea și intrarea pe poarta ailaltă, cu altă coadă, că idioții de organizatori n-aveau ei treabă cu dirijarea oamenilor spre sectorul unde aveai bilet), în cele din urmă, după vreo oră, am ajuns unde trebuia, adică la vreo zece metri de scenă (că primii doi-trei metri erau ocupați de… elevii mei de la „Ștefan”, cărora le declar acum întreaga mea admirație și iubire pentru prezența lor acolo) de unde, vă jur, am văzut cu totul alt concert decât la Belgrad.
AC/DC au început acest turneu în noiembrie 2008, odată cu lansarea albumului „Black Ice”, care dă și titulatura turneului. De atunci încoace (un an jumate, fraților!) cântă tot din două în două zile. De fapt, nu cântă, ci se jertfesc efectiv pe scenă. Dincolo de lumini, de artificii, de salvele de tun din final („For Those About to Rock, We Salute You”), de locomotiva din fundal („Rock and Roll Train”), de desenele animate care însoțesc această piesă, dar și „War Machine” (ambele cu tentă porno, dar atât de amuzante!), de Rosie cea gonflabilă care cu cei vreo 8 – 10 metri ai ei încalecă locomotiva și bate ritmul cu „piciorușul” ei monstruos și cu țâțele izbite de cabina locomotivei („Whole Lotta Rosie”), dincolo de tot ce ține cumva de cadrul exterior „cântării”, trebuie spus încă o dată, și mereu, că tot ceea ce reușesc acei cinci oameni pe scenă este muncă, muncă, foarte multă muncă, și iar muncă.
AC/DC înseamnă, desigur, acest uluitor chitarist numit Angus Young, al cărui solo de chitară de vreo 11 minute ne-a făcut să ne întrebăm de câte ori poate muri un om pe scenă pentru a reînvia, peste alte două zile, doar pentru a mai muri o dată… și iar… și din nou, dar și Brian Johnson, fenomenalul vocalist (preluat de la Geordie, un grup care a avut două hituri enorme în anii ’70: „All Because of You” și „Don’t Do That”) cu vocea „ca lama de ras Wilkinson” (n-am spus-o eu, ci New Musical Express, acum vreo 40 de ani!) care domină scena și ține publicul în priză în fiecare secundă din cele vreo două ore ale concertului.
Sigur că n-au lipsit „The Jack” (piesa mea favorită, cea în care Angus și-a făcut numărul de striptease, la urmă rămânând în chiloții care aveau imprimați, pe o fesă, AC, iar pe cealaltă DC) „Hell’s Bells” ori „Highway to Hell”.
Ajunși aici, trebuie să o spunem și pe asta: AC/DC fac aluzii și gesturi porno, au o simbolistică oarecum satanistă, dar totul în glumă. Cornițele alea pe baterii sunt de fapt genul de mișto pe care-l fac ei, rock an roller-ii geniali, de cei care chiar iau în serios chestiile cu satanismul. Ceva cam în același fel în care o fac și The Rolling Stones. Iar faptul că e așa și nu altfel o demonstrează faptul că Dumnezeu îi ține în viață de zeci și zeci de ani, și pe unii, și pe ceilalți, doar pentru a ne aduce nouă, măcar o dată în viață, o rază de lumină.
Pentru că mi-e imposibil să cred că există un Dumnezeu al sataniștilor, trag concluzia că Domnul îi ocrotește pe acești minunați demenți și se amuză și El de ceea ce vede pe scenă.
Restul e, cum ziceam, muncă.
