Aburul din cărți străvechi…

Octogenarul Ion Brad îmi trimite „noi exerciții de melancolie și tristeți” – cartea ”Cocoarele, în ultimul lor zbor” (Ed. Tracus Arte, 2015). La 87 de ani, clujeano-bucureșteanul Ion Brad mărturisește că acum aude „cocoarele plecând, nu când se-ntorc, ca altădată”, în candelă, „a treia vârstă își pâlpâie singurătatea” și „un negru trandafir i-arată ghimpii”. Îndură cu resemnare senectutea („Chiar și umbra vestejește târâind cu ea bătrânul”), amintindu-și întrebător („Obez? Cardiopatic? Ischemic?”) și resemnat de atletul ce fusese odinioară. Nu-i, însă, cartea „Cuvântului ultim – piatră funerară”, chiar dacă-i copios nutrită din „sic transit”; mai degrabă e-o interogație reverberată pe tema „Cum va fi când n-oi mai fi?”, presărată din belșug cu „polen de cărți” și cugetări pieptișe menite să-i valideze condiția de „paznic bătrân la tinere primejdii”.
Cei ce nu-l cunosc pe Ion Brad ar putea trece cu grăbire peste monostihul „Întrebare insistentă: chiar vrei să mori fără dușmani?”, nebănuind că rezumă o conduită și îndreptățește o constatare puțin obișnuită: autorul a lăsat totdeauna și pretutindeni „loc de bună ziua”, drept pentru care în tabăra dușmanilor nu-i poate alinia decât pe cei deprinși să judece mustrător funcția în sine, nu și prestația celui ce o poate onora (sau nu) în vremuri tulburi și potrivnice. Redactor de reviste, secretar al Uniunii Scriitorilor, după stagiul la Filiala Cluj, vicepreședinte al fostului CSCA, Ambasador al României în Grecia (1973-1982), director al Teatrului „Nottara” – pare greu de trecut prin astfel de responsabilități în „epoca de aur” fără să trezești resentimente și să colectezi inamiciții! I-a lipsit sârgul politicianist descalificant; și-a scris cărțile de poezie (19 de toate) înfruntând „franchețea și iezuitismul ce se bat în mine ca berbecii”, convins fiind că „Ființa noastră cea adâncă (este) dulcea limbă românească” deslușită din „aburul cărților străvechi”. Faptul că și-a rostuit o poezie fericit apreciată dimpreună cu semnatarul ei o dovedesc spusele lui Lucian Blaga, cel ce-și declara „bucuria nespus de rară de a fi întâlnit, uniți în aceeași ființă, un poet și un om”. G. Călinescu îl trece în familia „poeților adevărați ce dețin acea copilărie cu care uimesc și produc, ca și muzicienii, sentimentul inefabilului”, iar Șerban Cioculescu pune punctul pe i: „Patriotismul rămâne steaua de orientare a cântărețului”.
Ce noutăți aduce această a 20-a carte de poezie? Nu puține. În subtitlu, volumul poartă precizarea „poeme într-un vers”. Ion Pillat, marele maestru al monostihului, îl definea ca „un singur nai, dar câte ecouri în păduri!”, decodându-l: „Un singur vers e scris, celelalte rămân sugerate”. Din punctul de vedere strict al construcției, unele dintre stihurile creditate în carte cu son și făptură de poem într-un vers aparțin mai degrabă aforismului, acel „enunț concis, expresiv și memorabil, conținând o cugetare sau un gând adânc”, altele chiar și haikuului, prin însumarea celor 17 silabe obligatorii și prin răspunsul, obligatoriu și el, la întrebările unde/cine/când.
Pe de altă parte, poemul într-un vers s-ar cuveni să poarte un titlu. Renunțând la titrare, poetul aduce monostihul într-o zonă mai puțin convențională și încorsetată, cea a aforisticii. Pe de altă parte, mișcarea inversă, o anume cadențare conferind versului muzicalitate, îl ridică în rang, apropiindu-l de poezie – fie ea și-ntr-un singur vers. Cu sau fără încadrare strictă în rigorile speciei, un stih îl percepi drept poem într-un vers („Peste pești și peste păsări, Doamne, în zadar puterea!”) datorită și ritmului, muzicalității enunțului, în vreme ce altele (cum ar fi „Cel mai bătrân dintre stejari, la Blaj era închinat lui Iancu”) rămâne cu statutul nu mai puțin onorant de cugetare; în fine, când se izbutește exprimarea adevărului „concis, expresiv și memorabil”, ne aflăm, cred, în fața „zicerii” și aforismului („Râsul e molipsitor, numai plânsu-i ca de piatră”). Fie sau nu poeme într-un vers rotunjite după toate regulile, monostihurile lui Ion Brad, rod al distilării experienței unei vieți deloc „leneșă și lină”, totdeauna străbătută de irizările ardelene ale unui patriotism de profunzime („Ardealuri sunt multe, doar unul, cât o mie”) readuc în actualitate „diagnosticul” din 1981 al criticului clujean Mircea Zaciu: „contemplație senină a lumii, certitudine a tradiției, confruntare cu miturile, nostalgie a originilor și melos elegiac”. Iar cea mai bună încheiere ar constitui-o chiar un aforism din carte: „Unde-i talent, nu-i bătrânețe și nici boală”.