Absurdul. Specii

Absurdul ne pândește din toate cotloanele. La fiece pas întâlnim realități ce contrazic gândirea logică, nesocotesc legile naturii, ale societății, ale bunului-simț. Nu trebuie să-l cauți cu lumânarea; este destul să dai la o parte un colț al perdeluței cu floricele care ascunde respectabilitatea construită rațional, adică fața de protocol a veacului, pentru a constata că absurdul, vorba lui George Lesnea, „E-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare”. Poetul vedea partidul insinuat pretutindeni (pe undeva, chiar așa și era); absurdul n-are nevoie să se strecoare ilegitim, fiind parte constitutivă a existenței noastre din toate timpurile.
Donald Morgan a găsit sumedenie de absurdități până și-n Biblie (desigur, teologii, având la îndemână explicații preambalate, s-or pricepe să-l combată) – oricum firicelul de îndoială rămâne. Care dispare îndată ce intrăm pe teritoriul absurdului cu adevărat suveran. Jonathan Lee Riches, supranumit „the Litigator Crusader”, a intentat în dreapta și-n stânga peste 4.000 de procese. A cerut să fie inculpați Geoge W. Bush, pirații din Somalia, antrenorul Bill Belichick, Che Guevara, Platon, turnul Eiffel, monumentul lui Lincoln… Firește, Cartea Recordurilor (Guiness) i-a conferit titlul de recordman cu cele mai multe procese oficial intentate. Drept pentru care Jonathan Lee a acționat în justiție… Guiness Book!
Câteodată, întâmplarea contribuie și ea la preschimbarea bizarului în absurd sută la sută. În 1985, la sfârșitul verii, 200 de salvamari s-au adunat la o petrecere menită să sărbătorească încheierea sezonului de plajă la Atlantic fără nici un caz de înec. Când festivitatea era în toi, un salvamar abțiguit s-a înecat în piscină! Sau: în 1991, fermierul Yooket Paen și-a pierdut viața alunecând într-o groapă din propria-i gospodărie. Obstacolul era semnalizat cu o lampă electrică. În cădere, fermierul s-a agățat instinctiv de firul ce alimenta becul roșu și a fost electrocutat. La înmormântare, sora decedatului a vrut să arate întristatei adunări cum s-a petrecut tragedia. Dar a alunecat, s-a prins de același fir electric și a murit… electrocutată.
Din pricina încărcăturii de absurd în stare gemă, astfel de întâmplări dobândesc ilicit valențe comice și provoacă zâmbete în pofida tragismului real conținut. Din drame, se preschimbă în curiozități hazlii. Cum altfel să catalogăm hotărârea Patriarhului Justinian Marina, care a surghiunit prin toată țara călugării de la Mănăstirea Antim, membri ai mișcării „Rugul Aprins”, acuzându-i de… misticism? Alături, abia așezată pe raft și așteptându-și rândul la lectură, cartea lui Timotei Pop intitulată „Misticism sau creștinism autentic”. Fără semnul întrebării. Patriarhul lui Dej o fi avut asemenea îndoieli? Pe marginea aceluiași „Rug Aprins”, procurorul militar concluziona: „organizația are caracter fascist”. Păi, ori mistic, ori fascist… Mai rămâne să dăm de urma vreunui profesor de socialism științific concediat ca adept al materialismului dialectic!
Spun „să dăm de urmă” fiindcă am în față o carte de documente surprinzătoare (Ioana Diaconescu, „Scriitori în arhivele CNSAS”, Ed. Fundației Academiei Civice, 2012) , de unde am desprins și aberanta poveste cu călugării pedepsiți pentru… misticism. În această carte (asupra căreia voi reveni) întâlnim sumedenie de poticniri politice în absurd – dar, de astă dată, nu mai este loc de zâmbet. În concluziile de învinuire privindu-l pe deținutul Vladimir Streinu se scrie negru pe alb: „susține în mod calomnios că în țară n-ar exista libertatea de a scrie și de gândire”; câteva paragrafe mai sus, este formulată principala acuză: a difuzat „scrieri cu conținut dușmănos și instigator la adresa RPR (…) și întreținea intense discuții dușmănoase.” Clar: era voie, dar… se pedepsea! Iată și minciuna absurdă, parafată și semnată oficial: în 1951, deținutul Mircea Vulcănescu a fost „consultat și găsit sănătos”. Va muri peste câteva luni, cu diagnosticul semnat de același medic al pușcăriei „miocardită și pleurezie dublă TBC”…
Specii ale absurdului.