Să vezi și să nu crezi!

Absurdul la control!



Pentru câteva zile repatriat de la New York, brăileanul-ieșenizat George Foca-Rodi a invitat melomanii ieșeni în sala Filarmonicii spre a asculta, în primă audiție, compoziția sa „Sound of Ending Century”, sub bagheta reputatului Horia Andreescu. Evenimentul muzical centrat, tematic, în jurul întrebării dramatice „de ce atâta durere?” merită un comentariu specializat, care nu ne este la îndemână. Stă, însă, în puterile noastre o discuție sumară pe marginea cărții „Eseuri transoceanice” (de astă dată, Foca-Rodi compune… eseistică) distribuită generos în pauza concertului. O carte cât se poate de incitantă; poți să nu fii de acord în totalitate cu opiniile autorului, dar, cu siguranță, eseistica acroșantă, de apăsată originalitate și sinceritate („este stilul meu, tensionat în toate ce le fac”) nu-i cu putință să te lase indiferent. De fapt, George este personajul principal al „Eseurilor transoceanice”, mai întâi din nevoia limpezirii, pentru propriul confort intelectual, a relației constant dubitative cu teme majore ale gândirii umanității, și apoi din necesitatea, la fel de imperioasă, împărtășirii publice a concluziilor (adesea iconoclaste) la care, cu risipă de trudă intelectuală și cu investiție de inteligență investigatoare, a izbutit să ajungă.
Cu o viață-roman, autorul a trecut prin de toate, inclusiv printr-o detenție politică la Jilava (în 1959, a fost condamnat la 6 ani); întreaga familie i-a fost arestată, sora, dată afară din facultate – prin dârzenie și în pofida tuturor vicisitudinilor, Nicolaea (ce nume!) a izbutit să răzbească și este, acum, profesoară și directoarea Institutului de Imunulogie la Universitatea Columbia. Fiindcă ”nimic nu depășește absurditatea vieții noastre zilnice”, George Foca-Rodi consacră cele dintâi eseuri tocmai absurdului, căruia, în artă, îi lărgește considerabil aria de exprimare, incluzând în respectiva categorie estetico-literară autori-surpriză. Dacă despre Shakespeare s-a mai vorbit „la temă”, probabil că și despre Cervantes, sunt chemați acum să populeze capitolul „absurd” scriitori precum Cehov, Dostoievski, Eminescu (!), pictori ca Rembrandt, Goya, Picasso, Dali, muzicieni de talia unui Schoenberg, Xenakis, Stockhausen, Prokofiev, Beethoven (!), Mozart, sculptori de talia lui Brâncuși (!) Fiecare intabulare este serios și temeinic argumentată, numai că metoda de lucru poate fi descinsă și din aristotelianul „reductio ad absurdum”, confirmându-se, într-un fel, supoziția autorului potrivit căreia, existând o „logică a absurdului”, poate funcționa și o „absurditate a logicii”.
Dacă pornim strict de la stufoasa definiție a absurdului oferită de dicționarele lumii și o aplicăm ad litteram producției artistice a tuturor veacurilor, am putea avea surpriza să constatăm că întreaga artă majoră se află sub semnul absurdului. Ceea ce, totuși, pare cam mult – dar, repet, ipoteza, chiar dacă nu (mă) convinge până la capăt, lasă loc și îndoielii – nu-i puțin lucru! Un excelent eseu, profund și original, este consacrat lui Nietzche (vorbitor și de germană, Foca-Rodi îl consideră pe filosoful neamț intraductibil în română!), apoi creației lui Bach („Muzica lui Bach, care n-are nevoie de traducere în nici o limbă, este folosită de Christos pentru a vorbi în numele său cu mai mare putere de convingere”), urmând apoi pagini remarcabile dedicate lui Wagner, Dostoievski (observație: ne lamentăm că puțina circulație a românei a împiedicat cunoașterea literaturii noastre – dar rusa, ce mare circulație avea în Europa, nu cumva este și invers, o mare literatură putând impune o limbă?), pentru a se cantona (dar deloc eșua) în realitățile politice americane.
Dac-ar trăi în anii ’50, Foca ar fi fost, cu siguranță, anchetat de Comisia pentru Cercetarea Activității Antiamericane. Afirmă ritos „știu, ar trebui să-i spun Americii mulțumesc de o sută de ori pe zi” , dar nu ezită s-o admonesteze pentru intervenția în Irak, atitudinea față de Georgia (din nou ne despărțim în opinii) și-l gratulează pe președintele-tufă Bush cu delicioase epitete ornante. Nu pot fi de acord nici cu lista de cuvinte românești care „sună urât” (de regulă, au câte un â, ori vreun diftong-triftong – portugheza cea siflantă o fi sunând mai duios?), dar, oricum, este de-a dreptul reconfortantă lectura unui op incitant, care te obligă să adopți o poziție anume, să cauți și să cântărești contra-argumente, pentru a te situa la nivelul unei polemici elevate, chiar dacă, ici-colo sunt scăpate „brăielisme” argotice pentru culoare: „Scriu ce gândesc, ceea ce cred și simt atunci și așa cum îmi vine.” Bine face!