Grație simpatiei mai mult decât deplasate de care se bucură din partea lui Franco Fratini, Monica Macovei a fost chemată de președintele Macedoniei să-l consilieze în ceea ce și la Skopjie se numește, mai mult decât impropriu, luptă împotriva corupției.
Pe vremea ministeriatului distinsei procuroare, au fost multe îndoieli în ce privește eficiența felului în care Monica Macovei a înțeles lupta împotriva corupției la nivelul Justiției.
S-a spus de către unii că anchetele inițiate de procurorii îndemnați de Monica Macovei și încurajați de Traian Băsescu n-au fost altceva decât o perdea de fum mediatică menită a proteja adevărata corupție.
Gestul președintelui macedonean confirmă aceste bănuieli.
În fosta republică iugoslavă, corupția e în floare. Șeful statului macedonean vrea să treacă drept Arhanghel al luptei împotriva corupției, fără a atinge fie și cu o floare corupția adevărată. Pentru aceasta, accentul pus de Monica Macovei pe spectacolele mediatice va fi președintelui macedonean de un real ajutor.
Monica Macovei a plecat din fruntea ministerului Justiției. Nefasta sa moștenire a rămas. Unul dintre aspectele acestei moșteniri, dusă mai departe de Traian Băsescu, vizează denunțarea judecătorilor, pentru că n-ar combate corupția la nivel înalt, dând sentințele cerute de procurori.
Într-o țară ce se vrea autentic democratică și nu în genul Belarus, unde elementele pluralismului sunt perdeaua în spatele căreia președintele mânuiește ghioage, procurorii sunt doar una dintre părțile procesului penal. O parte ce nu poate avea drepturi mai mari sau mai mici decât cealaltă, avocații celui acuzat. Arbitrul confruntării care e procesul în instanță rămâne judecătorul.
Pentru judecător, ar trebui să știe Președintele-Botezător, contează doar argumentele pe care le aduce procurorul și contraargumentele pe care le invocă avocatul. Măreția statului de drept constă într-un amănunt care-l deosebește categoric de dictatură.
În cântărirea argumentelor și contrargumentelor celor două părți, judecătorul nu ține cont decât de litera legii.
Pentru judecător n-au importanță:
Nici faptul că procurorul reprezintă statul.
Nici faptul că acuzatului i se atribuie de către procuror, corect sau incorect, o crimă abominabilă.
Mult mai important, crucial chiar pentru statul de drept, e faptul că judecătorul nu ține cont de emoțiile colective stârnite de o anume categorie de infracțiuni.
Crimele comise de comunismul stalinist au constat tocmai în forțarea judecătorului de a da sentințe încălcând legea în virtutea faptului că acuzațiile din dosar se refereau la trădare, spionaj, sabotaj.
Din acest punct de vedere, pentru judecător nu există luptă a corupției la nivel înalt sau la nivel mediu.
Nu există, dacă ne gândim bine, nici luptă împotriva corupției.
Lupta împotriva corupției e apanajul dătătorilor cu gura, gen strălucit întruchipat, în România începutului de mileniu, de Traian Băsescu.
Pentru judecător există un rechizitoriu mai mult sau mai puțin solid.
Continuând să denunțe justiția, pentru că n-are capacitatea de a lupta împotriva corupției la nivel înalt, deoarece dosarele trimise în instanță de Țulușii de la DNA și Parchet n-au primit, în doi timpi și trei mișcări, sentința împotriva acuzațiilor din aceste dosare, Traian Băsescu ne confirmă încă o dată că între domnia sa și democrație e distanța care desparte whiskyul de apa de izvor.
