Abstinență religioasă de masă



Plin de suspans în timpul postului – fie el al Paștelui sau al Crăciunului – e că niciodată nu știi de unde sare bunul creștin. S-ar zice că e foarte șic să postești, e trendy. Judecători penali și civili – care vând dreptatea pe valută din aia forte – pășesc în restaurante, își așază chintalele pe scaun, apoi parcurg, filă cu filă, dosarul hranei de post. După cheful monstru de-aseară, ce-ar mai turna în ei o ciorbă de pântece cu mult oțet și cu doi ardei iuți… Dar se abțin; totuși, e postul! Când vine trocuța cu ciorba de legume pe tava garsonului, trag un oftat din subsolul rărunchilor, dar nu duc lingura la gură, înainte de a-și face pe îndelete semnul crucii. Liniște pliz, domnul judecător postește! Dacă aveți ceva de discutat, vă rog s-o faceți mai pe șoptitelea! Și liniștea se lasă ca o halcă de granit, în sala de judecată a stomacului. Doar buzele judelui, familiarizate cu vicii grele, scot un leorpăit solemn ca o sentință capitală, dictată în instanță.
Dar nu numai în justiție se păstrează abstinențele dictate de post. Postește și șpăgarul din Garda Financiară; postește și amploaiatul corupt din Primărie; postește și polițistul care își încasează dreptul – în bani sau în natură – de la proxenetul cu ochelari de soare „Ralph Lauren – Polo”; care proxenet postește și el, că n-o rămâne mai de căruță. Polițistul postește și visează: dacă îl ajută Dumnezeu, poate că-ntr-o zi își va cumpăra și el o pereche de ochelari bengoși dintr-ăștia, ca ai distinsului domn infractor.
Postește politicianul, pentru care doctrinele sunt ca ciorapii flaușați, schimbând azi PRM cu PNL, și mâine PNL cu ce-o mai da Domnul; postește bătrânul ticălos, expediat ca un colet, spre relaxare, în aerul curat al unei ambasade, departe de praful Bucureștiului; postește duduia deputat, pe care până mai ieri băieții din partid o iubeau în cea mai democratică și colegială manieră. Postește tâlharul, postește criminalul, postește pedofilul, postește cămătarul; dar postește și ăl de-i prinde pe toți în flagrant, pentru a-i elibera unul câte unul, în spiritul creștinismului.
Dar postul înseamnă și momentul de revanșă pentru leguma numită „soia”, cea săpunită până la sânge după Revoluție, când a primit batjocura de sinonim al mizeriei îndurate de noi pe timpul comunismului. Când vremuri alimentare luminoase se vesteau la orizont, cu mânie de înfometați am acuzat soia că a uzurpat tronul cărniței din regatul salamului nostru de zi cu zi; am huiduit-o în piețe publice, am șters pe jos cu fiecare proteină a sa și-am dat-o la gazeta de perete, s-o știe lumea și s-o urască pe îndelete.
Ce brutal ne-am purtat cu soia, străjeriță modestă la fruntariile sănătății noastre, legumă mai calomniată decât a fost fruntașul țărănist Corneliu Coposu! Ne ce cerem iertare acum, pe timp de post creștinesc, răsfățându-ne, la câte un grătar însorit, cu o salbă de cârnăciori de soia sau cu un ditamai friptan de soia fragedă, preparată în sânge.
În sânge vegetal, firește.