Abia acum am priceput

Știți foarte bine, cei care mă citiți, că am și eu, ca tot omul, niscai fixații. Ale mele nu sunt puține, dar mari! Una dintre ele (ei, hai, lăsați-o pe aia cu Real Madrid, că nici nu mai are rost s-o discutăm, de alaltăieri încoace: v-ați convins și singuri că se știe deja câștigătoarea Ligii Campionilor de anul acesta!) e… hai, lăsați și „problema Kahn” pe care, tot alaltăieri, a rezolvat-o (ați ghicit!, tot Real Madrid) aproape definitiv cine trebuia, cu mențiunea că ar mai fi fost loc de vreo trei-patru peștișori în năvodul din dosul barelor individului. Așadar, care-i de fapt fixația mea supremă? Păi, care alta decât aia a jocului leșinat, amorf, letargic, lălâu și amorțit (că iar nu-mi mai ajung pleonasmele) al echipelor noastre, al căror spirit ofensiv mai mereu declarat se regăsește pe teren sub forma unor degajări hotărâte ale portarului, prilej cu care mingea adesea, trece de linia de centru. Singură, singurică. Ei, „ofensivii”, sunt de regulă prinși cu alte activități, cum ar fi încercarea de a afla de ce-și smulge antrenoru’ hainele de pe el și părul de pe cap, ori de ce publicul (niște nenorociți, ’r’ar ai dracu’) huiduie și iar huiduie în loc să-i încurajeze și la 0-1, și la 0-2, ba și la 0-4, cum au văzut ei la televizor că face ăia dă pân alte țări. Ajunși aici, ne apropiem de cheia enigmei: publicul huiduie fiindcă, pe bani grei sau chiar gratis, vrea să vadă spectacol. Adică acțiune, dacă nu ca la Bruce Willis ori Jackie Chan, măcar ca la Mărgelatu. Iar ăștia, leșinații și… (reluați lista de pleonasme, vă rog) … le oferă doar „Pădurea spânzuraților”, că atârnă la fel! Am văzut un joc de 0-0 de mi-a stat inima la fiecare din zecile de centrări, șuturi, ratări ori parade de portar: Celtic – Milan. Și, cum ziceam? A, da: de ce la noi e altfel? Simplu: fiindcă ăia, cum prind mingea, cum dau în ea. Tare, repede, înainte. Numai înainte și numai „din prima”. Greșesc mult, dar greșesc numai ofensiv. Când o iei și-o freci de-a latul și înapoi, nu greșești mare lucru. Și pierzi mereu. Dar întotdeauna din „ghinion”. Greșesc ăia pe rupte. Și, ai dracu’, câștigă mereu. Norocoșii naibii!