Nu se cuvenea, în preajma aniversării poetului național, despre care Noica spunea că ”este conștiința noastră cea mai curată”, să aduc în pagina gazetei altceva decât florilegiul care totdeauna o să ne pară și prea puțin, și prea mărunt. Drept pentru care am lăsat câteva zile până să reamintesc tiparului că în numele lui Eminescu se tot adună felurite pagini bizare, care nu-i deloc pagubă dacă le treci cu vederea sub semnul „gura lumii slobodă”, da-i cu totul nepriincios să fie lăsate fără replică în adormirea internetului, din care mulți scotocesc, puțini cunosc și destui o iau razna cu idei bizare. Nu-i vorba despre cei care au declarat că „Eminescu nu le mai spune nimic” – atâta le îngăduie cunoașterea lor de minte, e treaba lor – ci de așa-zișii cunoscători care, probabil cu bune intenții, se avântă hazardat în considerații de istorie literară aiuristice.
La câte bazaconii s-au scris despre Eminescu, s-a mai adăugat una: poetul de la Ipoteşti a fost… evreu! La urma urmei, de ce nu? Călinescu îl considera posibil turc, albanez, persan, suedez, rus, rutean, sârb, polonez, armean! Cum se vede, lista naţionalităţilor menţionate în ”Istoria literaturii” nu cuprinde şi evreii, de unde și surpriza „revelaţiei”. Noutatea am aflat-o din revista ”Expres magazin”, săptămânal care apărea în Israel, la Tel Aviv (câțiva ani am susținut o rubrică acolo), numai că revista nu susţine ipoteza, cum, poate, ne-am fi aşteptat, ci, argumentat şi cu decenţă, o respinge. Numele autorului speculaţiilor taxate drept „elucubraţii cu privire la originea lui Eminescu, român sadea” este trecut cu eleganţă sub tăcere; ni se spune doar că posedă „slabe cunoştinţe în bibliografia la temă, inclusiv creaţia eminesciană”, nefiind altceva decât un „semănător de scandal şi confuzii”.
Din contraargumentele aşezate în pagină de Arnold Helman deducem aşa-zisele argumente ale autorului marii descoperiri de istorie literară. Se ştie că pe marginea originii etnice a poetului născut la Botoşani s-a fabulat insistent în epocă, chiar prietenul său, Slavici, atribuindu-i ba descendenţă turcă (datorită unui posibil radical „emin” în numele de familie), ba albaneză, ba chiar… persană. Leca Morariu propunea o relaţionare cu numele polonez Eminowicz (au existat, la Lvov, doi poeţi dintr-o familie Eminowicz). Profesorul Tomaschek îl voia armean, cu ascendenţă tot în zona Lvov, unde ar fi trăit un negustor Murad Eminowicz, iar un oarecare Fundescu susţinea originea bulgară.
Alţii l-au declarat suedez (Nicoleanu, în Fântâna Blanduziei): Eminescu ar fi fost o îndepărtată rubedenie a unui ofiţer din armata de cavalerie a lui Carol XII stabilit la Suceava după bătălia de la Poltava. Călinescu aşază originile poetului şi într-o zonă slavă: „După mamă, Eminescu pare, indiscutabil, rus.” În fine, i s-au mai atribuit origini germane, rutene, cazace – numai româneşti nu!
Cercetători de mai târziu, în speţă D. Vatamaniuc, au identificat numele Iminovici ca fiind comun în zona transilvană a Blajului, de unde strămoşii poetului ar fi emigrat în Bucovina (după cum şi strămoşii lui Creangă au venit în Moldova de peste munţi). În satul Călineşti-Cuparencu sunt Eminovici menţionaţi în scripte de pe la 1730!
Dar să vedem care-s argumentele bănuitei tăieri împrejur (care, în paranteză fie spus, s-ar fi menţionat în raportul autopsiei). Tot numele de familie e în primul rând vinovat, sufixul ovici fiind, zice-se, obişnuit mai ales la evrei. Dl Holman respinge convingător supoziţia, văzând o influenţă slavă în acel „ovici” din onomastica evreiască. Îl susţinem, amintind o sursă documentară aflată la îndemâna oricui, care, aflată pe internet, atestă că locul întâi în onomastica Serbiei îl deţine patronimicul Iovanovici, iar în Muntenegru, Popovici. Vor fi având aceste naţii origini evreeşti?
Al doilea „argument”: radicalul emin ar proveni din ebraicul „amen”. De unde şi cum? Nu a funcţionat şi nu funcţionează nici o lege lingvistică în stare să justifice o astfel de evoluţie! Derivarea este la fel de fantezistă ca şi aceea, repede uitată, potrivit căreia patronimicul ar avea ca sursă orientalul nobiliar „emir”. Cu astfel de „temeiuri” lingvistice îl putem declara evreu şi pe Avram Iancu!
Şi mai bizară este a treia supoziţie: tatăl poetului, Căminarul, ar fi fost „cărturar”. Iar pe atunci „a fi cărturar era obişnuit la evreii lipsiţi de pământuri, care-şi asigurau viitorul învăţând carte, dar foarte rar la creştinii de rând.” Fiind vorba despre o monumentală tâmpenie cu tentă rasistă, nici n-o mai comentăm. Cum n-ar trebui luată în seamă nici enormitatea potrivit căreia bătrânul Eminovici vorbea nemţeşte, ceea ce nu-şi „permiteau” decât fiii de boieri şcoliţi în străinătate ori evreii khazari, vorbitori de idiş. Şi bunicul meu, Haralambie Iacoban, ţăran-ţăran din satul bucovinean Comăneşti, o rupea pe nemţeşte. Înseamnă că el – deci şi eu – suntem evrei? Adevărat, ceva carte ştiu (din păcate, deloc nemțeasca, în afară de foreiber, tischlaifer și schlafwagen), dacă nu uităm și personajul biblic Iacob, unul dintre cei trei mari strămoşi ai Israelului, de la care vine și numele Iacoban. Păi, nu?
Lăsând gluma: din toată această aiuristică poveste rămâne de reţinut atitudinea corectă a revistei israeliene, care respinge argumentat şi convingător o speculaţie altfel, poate, măgulitoare. Numai că istoria literară nu se nutreşte din fantasme! Eminescu însuși spune limpede: „Ne ţinem grapă de părinţi, ce neam de neamul lor au fost români.”
