Toată lumea are un dor… și opinii despre Naționala de fotbal. Hop și noi! Dincolo de banalitățile și generalitățile care încep și se termină cu „olandezii sunt mai buni” (cu varianta „mult mai buni”), urmează obligatorii reproșuri la adresa lui Pițurcă. Nu mi-a fost niciodată simpatic, consider că-i omul potrivit la locul potrivit… pentru altul, dar mă tem că, de astă dată, prea multe nu i se pot imputa.
În Pro Sport i se pun selecționerului trei întrebări considerate esențiale (de ce a păstrat aceeași echipă de la Istanbul, de ce a făcut schimbările atât de târziu și de ce nu l-a introdus pe Mutu mai devreme), întrebări care, dacă rezultatul ar fi fost altul, n-ar mai fi sunat a reproș, ci a aprobare: bine că s-a folosit echipa de la Istanbul, bine că nu s-au grăbit schimbările, bine că nu s-a hazardat cu Mutu, evident ieșit din formă. Eu unul consider că am învins o Turcie bleagă și ne-a bătut logic, acasă, la scor, o echipă olandeză cu posibilități de exprimare mult superioare nouă. Asta e, ori ne place, ori nu ne place. Se cuvin și ceva felicitări (pentru episodul Istanbul): modul în care tricolorii au izbutit să înfrunte infernul de pe stadion. Și era vorba de o înfrângere a gazdelor pe teren propriu! Ce-ar fi fost la victorie?
Aș avansa câteva ipoteze, fiindcă, în 1965, am transmis, de la Ankara, un meci (hotărâtor pentru calificarea la Mondiale) între Turcia și România, câștigat de turci. Îmi amintesc că, în avion (pe atunci, Naționala zbura cu un amărât de IL-14) stewardesele au împodobit tartinele (încă nu se numeau sandvișuri) cu inscripții înfiripate din maioneză: „Hai Georgescu!”, „Hai Dane!”, „Hai Andrei!”. Maioneza se cam lăbărțase și băieții aveau dificultăți la lectura propriilor nume. Drept pentru care Pârcălab a propus ca, la întoarcere, să se inscripționeze tartinele cu numerele de pe tricouri: le-ar afla mai lesne. Numai că, la înapoiere, după meciul pierdut, n-au mai apărut tratații personalizate… C-așa-s românii: solidari la bucurie, uituci la necaz. Când, la Ankara, fanfara militară a intonat primele măsuri ale imnului național, stadionul parcă a explodat: toți spectatorii s-au ridicat în picioare și au început să cânte. Cupa de beton a stadionului „19 Mai” (în Turcia, ziua tineretului) vibra sub asaltul zecilor de mii de glasuri, pocnetele talgerelor fanfarei sugerând parcă trosnituri ale scheletului de metal ce susține tribunele. Nu prea existau, în 1965, cabine de transmisie, microfonul meu fusese instalat undeva în tribună și-n mijlocul spectatorilor. În jur se cânta și, apoi, se scanda la fortissimo, totul vibra, parcă și aerul… Cred că, mai ales din această pricină, n-am reușit decât o transmisie țipată și îngălată. Într-un fel, în ton cu jocul: Naționala lui Oană, alcătuită, la sugestiile insistente ale presei, pe scheletul Rapidului, părea venită să culeagă victoria, nu s-o smulgă. Turcii au câștigat cu 2-1 și, de emoție, Orhan Șeref, președintele Federației de fotbal, a… leșinat pe pista stadionului! A doua zi, gazeta turcă „Akșam” scria că „publicul ne-a purtat spre victorie”, dar „tot ce a fost mai frumos în acest meci au făcut românii”. Ei, și? Operație reușită, pacientul mort. Înșir aceste amintiri pentru a sublinia încă o dată aportul hotărâtor al publicului: și tonalitatea, și decibelii au rămas până la urmă la aceeași înaltă cotă la Istanbul, deși gazdele pierdeau meciul!
Pe Arena Națională, începutul a fost promițător, după care entuziasmul s-a stins, în corelație cu evoluția scorului. Poate că o astfel de atitudine de-fanatizată e-un semn de civilitate – oricum, efectul asupra tonusului echipei rămâne considerabil. Nu numai de asta am pierdut, dar și asta contează. Dincolo de sumedenia de considerente savante și de reproșuri promovate imperativ de presă, eu m-aș întoarce la o veche și simplă zicală a tribunelor: „arată-mi cum pasezi și-ți spun cât fotbal știi”. La Bosfor, am mai legat câte ceva, la București, mai nimic. Și când, de regulă, a doua pasă e ratată, nu poți emite pretenții de calificare la un Campionat Mondial. Ce să faci acolo? Acuratețea pasei în regim de viteză, element fundamental în construcția jocului, pretinde nu numai abilități și deprinderi tehnice ale executantului, ci și necesarul aport al coechipierului (demarcarea – la rândul ei determinată de intuiție, angajament, experiență…).
Banala pasă conține „in nuce” întreaga filosofie a jocului. Noi vrem să ne dăm doctoratul la Mondiale fără bacalaureatul la Săftica, întârziat din pricina corigenței la o materie de abecedar: pasa. Mă tem că n-o să țină.
