Minunile se fac prin oameni. Auzim adesea vorbindu-se despre minuni, despre povești de viață impresionante, pe care nu oricine le poate face, le poate trăi. Este vorba despre acei oameni care pot să dăruiască, pot să se sacrifice, pot să ia decizii care le pot schimba viața celor din jur, dar și propriul lor drum. Este și cazul emoționant al unei familii de suceveni, Iulia și Titus, care au adoptat acum doi ani o fetiță care fusese abandonată în spital. Drumul până la adopție a fost lung, anevoios, dar așteptarea a meritat pe deplin. Cu siguranță decizia de a adopta un copil nu este ușor de luat. Procedurile sunt destul de anevoioase, iar perioada de așteptare până în momentul încuviințării adopției nu este chiar ușor de suportat de părinții adoptivi.
„Plânsul lui m-a urmărit mult timp, parcă și acum îl aud….”
Iulia, mămica adoptivă, ne-a spus că la ea dorința de a înfia un copil a existat dintotdeauna. Chiar ne-a povestit de unde vine acest sentiment de compasiune. „Primul roman pe care l-am citit, copil fiind, și care m-a impresionat în mod deosebit, a fost «Singur pe lume»,de Hector Malot. Este vorba despre un băiețel orfan care-și caută mama, înfruntând de unul singur greutăți prea mari pentru umeri atât de mici. Anii au trecut, m-am înscris la Liceul Pedagogic, cum se numea pe atunci. Țin minte parcă a fost ieri. În clasa a IX-a am fost cu doamna profesoară de pedagogie în vizită la vechiul leagăn de copii. Am încercat să mă apropii de un băiețel cam de doi anișori, frumos și cu părul cârlionțat. Dar copilul părea foarte speriat și s-a ascuns într-un ungher, plângând în hohote. Plânsul lui m-a urmărit mult timp, parcă și acum îl aud. E cumplit să știi că există în lume copii, îngerași nevinovați, care tânjesc după o mângâiere caldă, după o îmbrățișare drăgăstoasă, și nu are cine să le șteargă lacrimile și să le aline suferința”, și-a început povestea Iulia.
„Ne-am rugat mult, dar probabil Dumnezeu avea cu noi alte planuri”
Anii au trecut, iar Iulia a avut norocul să întâlnească o persoană la fel de iubitoare de copii, persoană care i-a devenit soț și cu care împarte tristețile și bucuriile deopotrivă. Despre ideea adopției, Iulia și Titus ne-au spus că au discutat înainte de a ști că nu vor putea fi părinți naturali.
„Ne-am căsătorit, anii au trecut, minunea nu s-a întâmplat. Mă gândeam de multe ori că timpul trece și nu avem și noi un suflet de copil care să ne aline singurătatea…, ca în povestea cu Neghiniță. Ne-am rugat mult, dar probabil Dumnezeu avea cu noi alte planuri, așa că într-o zi, când ne plimbam pe o cărare înzăpezită de munte, am hotărât: vom adopta un copilaș, fie ce-o fi…”, ne-a destăinuit Iulia.
„Mă gândeam că e un copil foarte mic și cu siguranță nu ne va face cine știe ce impresie”
A început drumul spre… minune. Imediat, cei doi soți s-au interesat ce acte sunt necesare, au făcut dosarul de adopție, au urmat cursurile de instruire ținute la sediul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (D.G.A.S.P.C.) Suceava, după care au fost informați în legătură cu copilașii care erau adoptabili la momentul respectiv. Cel mai mic dintre copiii aflați pe listele Protecției Copilului Suceava era o fetiță care avea aproape două luni și, fără să ezite, Iulia i-a spus soțului ei: „Pe ea mergem să o vedem prima dată. Mă gândeam că e un copil foarte mic și cu siguranță nu ne va face cine știe ce impresie. Fetița era în grija unei asistente maternale, undeva într-o zonă de munte, era ceva de mers cu mașina”. Fără să știe, Iuliei i se pregătea poate cel mai emoționant moment din viața ei. Micuței abandonate avea să i se arate îngerul păzitor, familia de care avea nevoie, mama, tata, iubirea…
“Eu sunt mămica ta, voi veni într-o zi și te voi lua acasă”
Sunt momente în viață pe care nu le uiți niciodată. Sunt făcute să se lipsească de suflet, de ființa fiecăruia, de simțirea oamenilor cărora Dumnezeu le dă o misiune. „Am intrat în camera în care se afla cu oarecare teamă, nu știam ce vom găsi și dacă întâlnirea va fi așa cum ne-am imaginat. Pe un pat dormea o mogâldeață de fetiță. Nu după mult timp s-a trezit, am luat-o cu grijă în brațe, s-a uitat cu ochișorii ei mici și rugători drept în ochii mei, și atunci, fără ezitare, i-am șoptit: «Eu sunt mămica ta, voi veni într-o zi și te voi lua acasă»”,ne-a povestit Iulia momentul întâlnirii cu bebelușul, de fapt începutul unei povești de viață impresionante. Ea a aflat ulterior că
fetița a fost abandonată în spital imediat după naștere și a stat o lună acolo, după care a fost dată în grija unei asistente maternale.
După acea primă întâlnire, a urmat așteptarea cea grea pentru cei doi soți. Termene după termene la tribunal. Iulia ne-a spus că în perioada aceea, nu a putut, sufletește vorbind, să meargă să o vizitez pe micuță, „pentru că aveam senzația că este cu adevărat copilul meu și mă chinuia îngrozitor gândul că altcineva o crește și nu pot să o iau lângă mine atât de repede cum mi-aș fi dorit. Soțul meu a mai fost de câteva ori în vizită, făcea poze, venea acasă și-mi spunea: «Dacă ai ști ce fetiță minunată avem!»”.
Prima noapte acasă: „Se uita când la mine, când la soțul meu, și gângurea fericită”
Iulia și Titus ne-au spus că în perioada lungă de așteptare au fost câțiva oameni deosebiți, cu suflet mare, care i-au încurajat și sprijinit enorm în demersul lor de a adopta fetița. Este vorba de Florin Tărnăuceanu, director executiv la vremea respectivă la D.G.A.S.P.C. Suceava, Gabriela Prundel, șef Birou Adopții și Veronica Măciucă, șef servici la Asistență Maternală Profesionistă, în acea perioadă. Pentru fiecare dintre ei, a spus Iulia, „vom păstra întotdeauna un gând frumos și o sinceră recunoștință”.
După trei luni de așteptare, a sosit în sfârșit ziua binecuvântată pentru cei doi părinți, când au adus fetița acasă. „Avea cinci luni și atunci nu știam ce presupune îngrijirea unui copil mic. Pe drumul spre casă, draga noastră fetiță a plâns încontinuu, nu am reușit să o liniștim în nici un fel. În prima zi am făcut cunoștință mai bine, i-am prezentat pătuțul și jucăriile. În prima noapte s-a trezit plângând, am luat-o din pătuț și am așezat-o între noi. A fost un moment unic, care nu s-a mai repetat de atunci. Se uita când la mine, când la soțul meu, și gângurea fericită, parcă povestea toate câte i se întâmplaseră în micuța ei existență și parcă ne spunea cât de mult se bucură că a ajuns în sfârșit acasă, lângă mami și tati”, a continuat să ne povestească Iulia.
Și dragostea se învață…
Adaptarea a fost mai grea pentru cei doi soți, în preajma micuței lor fetițe, decât a ei în noua familie. A urmat o perioadă foarte obositoare și solicitantă din punct de vedere fizic și psihic pentru mamă.
„Aveam sentimentul că nu-mi mai aparțin, că ființa aceea mititică a pus stăpânire pe viața mea și mi-a răpit toată libertatea, mi-a luat toată liniștea de care mă bucurasem până în momentul acela. E adevărat. A luat atunci totul, a solicitat toată atenția, grija și dragostea de care suflețelul ei avea atât de multă nevoie, pentru ca mai târziu, când ne-am acomodat și armonizat fizic și spiritual, să umple viața noastră de fericire”, își continuă destăinuirile Iulia, o mamă fericită acum.
Și dragostea se învață, pot să spună fericiți, acum, cei doi părinți. După perioada de acomodare, dificilă și pentru copilaș, și pentru părinți, s-a născut sentimentul că nu ai mai putea să trăiești altfel decât alături de puiul tău, pe care nu te mai saturi să-l privești și să-l iubești și să-i spui zilnic: «Tu ești fericirea noastră…»”.
Sunt copleșitoare destăinuirile Iuliei, care până la împlinirea vârstei de un an a scris sporadic gânduri într-un jurnal. Cu voia ei, reproducem unui fragment: „Îi place mult să o iau în brațe și să dansăm; dacă aude o melodie frumoasă la radio, vine și mă împinge cu degețelele să mă ridic de pe pat, întinde mânuțele să o ridic și râde fericită când dansăm…”.
„Copiii înfiați sunt copii adorați, tocmai pentru că sunt doriți atât de mult”
Au trecut doi ani de când „minunea” a apărut în viața lor. Un copil minunat, care este „viața părinților”, sufletul lor, rațiunea lor de a fi și de a învinge toate greutățile vieții. „Cum spunea cineva foarte frumos, copiii înfiați sunt copii adorați, tocmai pentru că sunt doriți atât de mult. Nu ne imaginăm viața noastră fără ea, casa noastră fără glasul ei cristalin, diminețile fără zâmbetul ei și mânuțele mereu întinse să ne mângâie”, ne-a explicat Iulia.
„Dați-i și dați-vă o șansă la fericire! Iubiți și veți primi iubire”
Am îndrăznit să o întreb pe fericita mămică ce sfat le-ar da altor părinți care ar vrea să adopte un copil, dar le lipsește curajul.
„Există un copilaș al nimănui, care plânge undeva în așteptarea unei mângâieri ce nu mai vine… Copilul acela vă poate transforma viața într-o veșnică sărbătoare, vă poate spune mamă și tată, cu tot dorul de iubire adunat în inima lui micuță. Dați-i și dați-vă o șansă la fericire! Iubiți și veți primi iubire”, a fost îndemnul Iuliei, încheind frumoasa poveste de viață cu o filă de jurnal: „Te iubesc, prințesa mea, să nu uiți asta niciodată, nici când eu nu o să mai fiu. Dar îți promit că de oriunde, o să veghez cu dragoste asupra ta, chiar să fiu nor sau vânt sau ploaie. Mama va fi mereu lângă tine!”.
