AB4

Ascult radio în mașină. Deunăzi, un post tineresc m-a invitat cu gălăgioasă stăruință să ascult „un buchet” de cântece din creația trupei AB4. Nu numai că l-am ascultat, dar l-am și înregistrat – sper că nu-i o ilegalitate.
Când, acasă, am re-ascultat banda, mi-am zis că ori îs complet defazat și „expirat”, ori am intrat cu toții în anul prostiei țanțoșe și agresive, ori s-a-ntors lumea cu fundul în sus și-au ajuns la mare cinste gogomanii, gogomăniile, ilogismele, agramatismele – într-un cuvânt, prostia în stare gemă.
Cea dintâi piesă din „buchet” mi s-a părut tâmpă și-atât: „Dureri de cap, dureri de bilă / m-am transformat în vată hidrofilă. / Nu, nu, nu mai sunt eu / Și-acest lucru nu-l displac / Îmi place floarea de bumbac (…) Cu un aer divinal / Sunt pentru uz medicinal.”
N-are rost să comentăm nici diatezele aiuristice („nu-l displac”!!), nici inovațiile lexicale cretine (aer „divinal”!), câtă vreme textul nu-și propune să comunice nimic. Și dacă idee nu e, nimic nu e!
Eventualul interes al „versurilor” rezidă doar din calibrul agramatismelor, ele dând măsura tristului vid ideatic din muzica ușoară românească, unde se rimează calp, la nesfârșit, noapte-șoapte, iubire-fericire, flori-mii de culori, mare-soare, mine-tine-bine – ca din coadă să sune… ce? Nimicul! Și când, la ananghie, nu se găsește rima-abțibild, textierul recurge fără jenă chiar și la… nume proprii, răsturnate tronc și ireverențios unde se nimerește: „Patul este scena / Se ridică, se coboară / Mai ceva ca Ayrton Senna”, ori „încep să cred că viața e o fată toantă / Făcută să mă simt ca Henry Coandă (!!!)”, ori „Sunt trei zile deja de când n-am mai fost acolo / La discolo. Mă simt ca Marco Polo (?!)”.
Nici un strop de logică! Unde se ridica și cobora Senna? Nicăieri, nici măcar în clasamente, că din totdeauna confiscase locul I! De ce o fată toantă să se simtă… ca Henry Coandă? Și discoteca, ce are cu Marco Polo?
Una-i versul suprarealist, care și îngăduie, și cultivă anacronismele, bizareriile, asociațiile trăsnite, și alta-i textul căznit de muzică ușoară, înțeles ca simplu pretext și toporât la grămadă de analfabeți cu pretenții!
Dar să revenim la „buchetul” oferit de AB4: „Privește mamă la mine / Ce prințesă am lângă mine (așa-i că-i sublimă rima?) Ea este nevasta mea / Și o cheamă Cristina”.
Biata mamă, află în sfârșit cum o cheamă pe consoarta odraslei, numai că accentul șui („Cristiná) te duce mai degrabă cu gândul la galeria oltenească, ce mereu accentuează incorect numele capitalei banilor: Craiová!
Tot AB4 ne delectează cu construcții „logice” de tipul: „Și ai o moacă de surprins / Chiar și-așa când stai întins”, ori „Sunt năpădit de gânduri / De parc-aș sta pe scânduri”, pentru a exploda finalmente apoteotic: „Te uiți în ochii mei / Dar nu ajungi la ei / Du-te-n morții mă-tii, ca să știu ce vrei”.
De altfel, textele trupei AB4 nu face excepție, ci se încadrează armonios și deplin în nivelul general execrabil al ideaticii promovată de muzica ușoară românească: „Vecinii mei mă înjurau regesc!”, cântă Bănică (corect ar fi fost „regește”, dar nu mai ieșea rima), Ov. Komornyk vrea „să sărute din nou iar buzele fierbinți”, în vreme ce confrații lor lălăie fără jenă „versuri” de genul „În Salonic sunt măsline / Iar toate cheile-s la tine”, ori „Ăsta e tramvaiul patru / Aici nimeni nu-și face patul”, ori „Haideți cu toții să luăm mochetă / Aveți o șansă să agățați o cometă”…
Prostia se lăbărțează pe toate undele, încurajată, culmea, și de posturile publice de radio. Nu-i de râs. E de plâns.