M-a sunat domnul Carcalete miercuri după-amiază și, evident, și-a exprimat nemulțumirea față de articolul „Carcalete a lipsit la lecția de bun-simț”. Și mi-a cerut imperativ ca în ziarul de a doua zi să publicăm scuzele noastre față de ceea ce s-a scris. L-am întrebat pe domnul Carcalete dacă articolul respectiv nu este conform cu realitatea. „Nu așa se pune problema”, mi-a răspuns, după care a explicat: „Eu nu permit ca un ziarist să facă aprecieri la adresa mea”. Aprecierile le-a făcut colegul meu, Sandrinio Neagu, după ce domnul Carcalete a întârziat 20 de minute la conferința de presă pe care o convocase și nu a avut elementarul bun-simț să-și ceară scuze. Așa cum ne învață, de mici, chiar de la grădiniță, doamnele educatoare. Domnul Carcalete a răspuns apoi în doi peri la întrebările ce i-au fost adresate și a repezit o ziaristă care îi adresase o întrebare tocmai când se ridica de pe scaun: „Nu mai răspund la nici o întrebare după ce mă ridic de pe scaun”.
Și iată ce aprecieri a făcut colegul meu: „Rar mi-a fost dat să văd o atitudine atât de plină de aroganță și lipsită de maniere din partea unui șef de instituție. (…) Cred că Petru Carcalete a sărit peste ceva ore în timpul școlii. Cel puțin ora de bune maniere nu pare să fi fost frecventată de șeful IȘJ Suceava. Să te comporți în acest mod cu o femeie, să uiți să-ți ceri scuze când întârzii, sunt doar două aspecte pe care le-am sesizat ieri. Colegii care merg frecvent la această instituție spun că lista este mult mai lungă”.
Ce nu înțelege domnul Carcalete este faptul că el este numit politic, într-o funcție politică. O funcție publică, pe care o ocupă vremelnic, iar salariul îi vine din bani publici. Iar pentru că este o funcție publică trebuie să dea socoteală pentru orice gest. Nu-ți convine, pleci acasă. E simplu.
Aroganța pe care o afișează și prin cuvintele „Eu nu permit ca un ziarist să facă aprecieri la adresa mea” este incompatibilă cu statutul de șef de instituție. Dar cine ați vrea să facă aprecieri la adresa dvs., domnule Carcalete? Probabil doar cei pe care îi aveți în subordine și care, pentru dvs., sunt (unii dintre ei) ca oglinda din poveste – „sunteți cel mai frumos, cel mai bun, cel mai capabil”. Nu vă convine că există presă, că există ziariști care pot să-și exprime un punct de vedere care nu este pe placul dvs.? Îmi pare rău pentru dvs., dar la comunism nu ne mai putem întoarce. Cel puțin așa sper.
Și, cum spuneam, m-a sunat domnul Carcalete. Și mi-a explicat că dacă nu publicăm scuze pentru ce am scris va fi rău. „O să fie foarte rău, o să vedeți”, repeta întruna domnul Carcalete. L-am întrebat ce poate să fie rău, dar el a continuat cu aceleași amenințări: „O să fie rău, o să vedeți, nu mă las”. I-am spus, politicos, că dacă trimite un drept la replică îl publicăm pe ce pagină dorește dumnealui. Știți ce a făcut? Mi-a închis telefonul. Și nici măcar nu m-a înjurat în prealabil. L-am sunat, dar mi-a respins apelul. Poftim cultură! Ce mai poți spune după un astfel de comportament?
Nici acum, după ce au trecut câteva zile, nu înțeleg de ce trebuie să ne cerem scuze de la domnul Carcalete. Pentru că am relatat modul în care s-a desfășurat o conferință de presă și s-au definit reacțiile dumnealui cu DEX-ul în față? Nu glumesc când spun de DEX. Inițial, colegul meu vroia ca titlul articolului să fie „Mârlanul” și și-a susținut punctul de vedere cu definiția din DEX: „MÂRLAN, mârlani s.m. (Depr) – Om prost crescut, grosolan, necioplit; bădăran, țopârlan”. Avea dreptate colegul meu? Nu mai are importanță acum. Cert este că, în cele din urmă, a schimbat titlul.
Dacă nu ne credeți pe noi, pe ziariștii ăștia pe care nu dați doi bani, întrebați-vă șefii de partid, domnule Carcalete, cum este cuviincios să te comporți. Întrebați-l pe domnul Flutur dacă își cere scuze atunci când întârzie la o conferință de presă. O să rămâneți cu gura căscată când o să vă spună că da și o să vă explice că nu este nici o rușine în asta. Pentru că, domnule Carcalete, în astfel de cazuri nu este vorba de funcții. Este vorba de bun-simț, de educație, de respect pentru semeni. Adică lucruri pe care niște dascăli amărâți (de vremuri și de tratamentul la care sunt supuși) se chinuiesc să-i învețe pe copii în școală. Apropo, e vorba chiar de „școala” pe care o conduceți în acest județ.
