A vorbi în numele poporului

Într-un interviu acordat Radioului public, Adriana Săftoiu a declarat că Traian Băsescu e un președinte ce nu poate fi fixat în tipare.
Prin aceasta distinsa consilieră a vrut să justifice multe dintre năravurile descumpănitoare ale celui de la Cotroceni.
Unul dintre acestea: pronunțarea asupra unor lucruri considerate a fi în afara prerogativelor constituționale.
Nu scapă nici măcar analistului somnoros un adevăr: Traian Băsescu se dă peste cap pentru a-și da cu părerea despre toți și despre toate pe posturile Tv.
Ce-l împinge pe șeful statului la un asemenea nărav surprinzător în istoria postdecembristă a Cotrocenilor, dominată de președinți destul de tăcuți?
O credință asumată de către Traian Băsescu: de a vorbi în numele poporului.
La puțin timp de la instalarea în Dealul Cotrocenilor, Traian Băsescu a șocat printr-o pretenție care-l singulariza în galeria președinților postdecembriști: cea de a-și putea spune public punctul de vedere în orice problemă de politică internă. Nici Ion Iliescu, nici Emil Constantinescu n-au avut această pretenție. O simplă analiză a activității celor doi în interiorul mandatelor lor ne dezvăluie o extraordinară prudență în a se pronunța public despre viața partidelor politice, despre presă, despre Justiție. Argumentul domniilor lor, chiar dacă ținut oarecum secret, a fost următorul: președintele României nu e un cetățean oarecare. Ca atare, cuvântul președintelui României, în contextul specific al țării noastre, poate deveni faptă. Deseori, fără ca președintele să-și fi dorit acest lucru. A fost și este un argument adus și de mulți jurnaliști și politicieni împotriva obiceiului prezidențial de a spune vrute și nevrute în ipostaze publice. Traian Băsescu n-a stat la îndoială înainte de a răspunde. Puține sunt interviurile și discursurile sale în care să nu fi replicat, mărturisind o preocupare de a se explica în această privință, că domnia sa are dreptul să-și spună public părerea deoarece exprimă punctul de vedere al românilor. Ales prin vot direct și universal, domnia sa ar avea nu numai dreptul, dar și obligația de a dezvălui ceea ce crede și, mai ales, ceea ce frământă la un moment dat poporul român.
Ne-am exprimat nu o dată opinia că o astfel de abordare trădează un splendid sofism menit a-i asigura lui Traian Băsescu dreptul de a se amesteca în viața internă peste marginile Constituției. Cât despre pretenția de a vorbi în numele poporului, aceasta ridică două mari probleme:
1. popor e un cuvânt deosebit de ambiguu în lumea de azi. A pretinde că vorbești în numele poporului înseamnă a beneficia de un instrument special, unic în felul său, de a afla ce crede și ce preocupă poporul. Un asemenea instrument n-a fost descoperit până azi. Dacă vreo personalitate a istoriei omenirii l-ar fi putut avea, de la Cezar până la Napoleon soarta lumii ar fi fost alta.
2. poporul e o realitate complexă și contradictorie. Din popor fac parte și cei care iubesc manelele, dar și cei care le urăsc. Admițând că domnului președinte îi va trece prin cap să-și spună părerea despre manele, care din cele două părți ale poporului își va găsi exprimarea?
Pretenția președintelui de a vorbi în numele poporului n-are nici un temei serios în realitate.
Are în schimb un temei în nevoia domniei sale de fi prezent până la lehamite în spațiul mediatic.