Andy Murray a câștigat în America primul lui turneu de Grand Slam, să fie primit. După progresul său din ultima vreme, de când îl antrenează Ivan Lendl, putem spune că era doar o chestiune de timp. Iar odată trecut acest hop psihologic, scoțianul va fi și mai puternic. Complexele de inferioritate care îl chinuiau pot fi considerate istorie. Este interesantă rivalitatea dintre Murray și învinsul său din finala US Open, Novak Djokovic. Cei doi se cunosc de la juniorat, când Murray, un băiat bine clădit, îl bătea la fundul gol pe un coleg poate mai talentat, dar mult mai firav. Când sârbul s-a făcut bărbat și a trecut de la floretă la sabie, lucrurile s-au inversat. Chiar și anul trecut, în finala de la Australian Open, un Djokovic în toată splendoarea sa spulbera un Murray rămas parcă junior în exprimare. De atunci, Murray a evoluat constant și de-acum orice meci al său cu Djokovic se joacă. Nu se poate spune că e peste sârb, dar nici nu se mai merge cu ochii închiși pe succesul acestuia. După victoria de la Olimpiadă în două seturi cu prelungiri, la US Open am avut parte de un prim set epic, încheiat după 90 de minute, la tie-break, adică după un fel de lovituri de departajare, ca să forțăm o comparație cu fotbalul. Schimburile de mingi dintre cei doi au fost dure, fără menajamente, meritul scoțianului fiind, cred eu, că nu accepta să returneze moale nici când era în dificultate. Scorul tie-break-ului a fost 12-10 și emblematic mi se pare faptul că în tot acest timp Djokovic nu a avut nici măcar o minge de set! Avansând în meci, după efortul a două seturi lungi, Murray i-a permis sârbului să-și revină din pumni, dar în decisiv pur și simplu l-a epuizat, aducându-l într-o stare în care nu ne mai așteptam să-l vedem. Cu acest succes, Murray urcă pe 3 în clasamentul ATP, în spatele lui Federer și Djokovic, dar în fața lui Nadal. Apropo de spaniol, Djokovic ajunsese să procedeze ca Nadal la unele schimburi în care era plimbat stânga-dreapta de Murray, lovind mingea și apoi făcând piruetă pentru a reveni. Anul trecut comentatorii se întrebau de ce procedează astfel Nadal, iar răspunsul se afla în fragilitatea genunchilor săi. Pe zgură își permitea să se ducă în patinare pentru a rămâne cu fața la joc, în timp ce pe suprafața dură s-ar fi oprit mai din scurt, ceea ce i-ar fi solicitat mult mai tare gleznele și genunchii.
În final, o erată fotbalistică, scorul de 1-0 dintre Olanda și Turcia, pe care-l consideram mincinos, chiar așa era din moment ce de fapt a fost 2-0. În cazul ăsta, a devenit de-a dreptul gogonat!
