A venit circul!

Din simplă curiozitate, ia să vedem ce și cum scriam în această rubrică din gazetă în urmă cu un deceniu. Iată (2011): „Lucrând mai bine de 20 de ani în teatru, m-am ales cu o anume sensibilizare la ceea ce îndeobște se numește spectacol. Și avem parte tot timpul, pe scena vieții, de minireprezentații cu valoare spectaculară – premeditate sau nu.” (În ultima vreme, cu precădere în viața politică…)
„În incinta stadionului, alături de show-ul major desfășurat pe teren, mai furnizează emoții alt etaj spectacular, cel al tribunelor, uneori mai atractiv decât meciul în sine, dar și partiturile solistice, repede identificate și valorificate de camerele tv. Unele se nutresc din amănunțimi (cum ar fi expresiva mimică a lui Becali), altele imortalizează prestații individuale ținând mai degrabă de circ. N-am prea văzut înflorind ca la noi specia antrenorului zărghit și săltăreț, care oferă jenante reprezentații pe tușă, își smulge părul, urlă la arbitri, țopăie, dărâmă paravane, face țăndări ferestre și stârnește panarame. Fiindcă suntem latini vulcanici? Și Hererra-i latin, și Lippi, Murinho, Capello – i-ați văzut vreodată să-și calce șapca în picioare (ca Hizo), să vadă toate faulturile pe dos (Dan Petrescu), să implore agresiv divinitatea (Șumudică), să spargă panouri (Cârțu)? Am răsuflat o vreme, fie și-n împrejurări episodice, în preajma unor antrenori români intrați în legendă: Covaci, Oană, Angelo Niculescu, Mircea Lucescu. Firi echilibrate (excepția: Teașcă), meseriași serioși, niciodată tentați să se scălămbăie pentru tribune, concurând reprezentația de pe teren și făcând circ pe tușă. Păi – mi s-ar putea replica – fiindcă unii dintre ei nici nu-s latini până la capăt. Adevărat: Piști Covaci era român după mamă, ungur după tată, evreu după bunici și sârb după străbunici. Ilie Oană s-a născut la Harbor, în America. Dar mamele-s românce, așa că alta-i explicația respingerii clovneriei: buna creștere și buna cuviință. Angelo pune punctul pe i: «totul pleacă de la educație sau, mai bine zis, de la lipsa educației.» La urma urmei, ce-i mână în luptă pe antrenorii expansivi-explozivi-circari? Întâi de toate, vor să demonstreze că și râul, și ramul sunt împotriva lor. Apoi, să arate tribunelor cât de mult suferă ei pentru cauza echipei. Pe urmă, cât de important este antrenorul. În fine, ard de dorința să se afle în atenția generală – măcar așa, dacă prin rezultate nu-i chip. La casele mari, cu cât palmaresul antrenorului este mai impresionant și mai respectabil, cu atât nu i se clintește vreun mușchi pe figură. Marele domn care a fost Covaci i-a antrenat pe Cruyff, Platini, ba chiar și pe Arsene Venger, a câștigat două cupe continentale și una intercontinentală, ca să nu mai vorbim despre performanțele obținute în România, Olanda, Grecia. Totdeauna calm, elegant, măsurat. Angelo și Mircea Lucescu își au, la rândul lor, buchetul de succese care să-i recomande pentru înscrierea în rândul antrenorilor români și imperturbabili, și aureolați de ceva performanțe. Numai că nici unul dintre ei n-a rupt gura târgului la echipa națională (de menționat cel mult calificarea la Mondialul în care Dobrin n-a jucat). De ce asta? Poate tocmai pentru că n-au fost suficient de balcanici… precum sârbii bunăoară – dar ăsta-i un subiect ce-l voi discuta cu alt prilej.” (n.m.: iată-l ivit)
„Până atunci, să observăm că, pe măsură ce antrenorul coboară scara performanței, urcă hotărât în avanscena spațiului tehnic de la tușă. Există și aici excepția care să confirma regula: Dan Petrescu, meseriaș de frunte, cu nota 2 la purtare pe marginea terenului. Care – culmea! – are la activ școlire englezească; nu s-a prins și pace…. Măcar Cârțu are (potrivit gazetelor) certificat medical, așa că trebuie să-l iertăm, nu prea știe ce face…”
Ia să vedem cum stau lucrurile după zece de ani: unii s-au mai potolit, trecând pe funcții administrativ-tehnice (Cârțu, de pildă), pe alții nu-i putem judeca fiindcă nu-i mai vedem de aproape (Dan Petrescu), Pițurcă zici că și-a însușit câte ceva din fatalismul oriental, Reghecampf, în lipsă de rezultate pe teren, se menține în atenție prin năbădăile vieții personale. Iar Hererra, Lippi, Angelo, Covaci, Angelo ș.m.a. s-au călătorit către ceruri… Dintre mai noii veniți, Dinu Tudoran putem spune că nu există (în vreme ce penibilul patron Becali rade tot), Rădoi n-are efectiv ce spune. Poate și fiindcă ceasul fotbalului românesc ticăie mai amorțit ca niciodată. Pe ecranele noastre, Simeone de la „Atletico”, Croitoru, de la Botoșani, și câțiva mai mărunței rămân să anime tușa și să amintească de stirpea antrenorului-Vezuviu. Printre români, și în urmă cu 10 de ani, și acum, un mare și adevărat domn: Mircea Lucescu.