România? „O lume de vulgaritate, de prost gust și de violență.” Aprecierea îi aparține lui Mircea Cărtărescu, considerat reprezentativ pentru noua „elită românească.” Tot el: „n-am crezut niciodată în specificul național, în sentimentul românesc al ființei, în tot ce filosofii culturii și psihologiei maselor ne-au atribuit ca să ne distingă de alte popoare.”
Citatele de mai sus le-am preluat din extrem de interesanta carte „A treia forță – România profundă”, datorată unor autori (Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon) care, stabiliți de mult în USA, își pot permite să cerceteze pădurea fără să le stânjenească investigația copacii din lizieră, astfel izbutind o analiză lucidă, exactă, crudă chiar, a „stării” elitelor culturale românești. Un prim semnal îl dădea, cu ani în urmă, Adrian Gavrilescu, prin cartea „Noii precupeți”, cronică a marii dezamăgiri produsă de radiografierea conduitei principalelor personaje ce domină piața intelectuală românească. Dincolo de avalanșa răspopirilor și reboirilor, în urma cărora mulți dintre cei care susțineau ieri că albu-i alb, afirmă azi, la fel de convinși, că-i negru, Gavrilescu observa cum „cu trecerea timpului, intelectualii publici au devenit din ce în ce mai publici și din ce în ce mai puțin intelectuali, adică, mai puțin înclinați să pună la îndoială judecățile emise de alții.” Mergând mai departe, Hurduzeu și Platon constată că „intelectualul din solda ONG-urilor, a statului sau a oligarhilor autohtoni nu face decât să preamărească status-quo-ul și realitățile timpurilor prezente.”
Asta, în vreme ce asistăm la prăbușirea limbajului comun și a valorilor tradiționale, înlocuite cu un spectacol comercial dominat de tehnici pragmatice de adaptare la sistem, la tolerarea sau chiar încurajarea exodului migraționist, în vreme ce satele românești sunt abandonate, copiii se sinucid de dorul părinților plecați aiurea în lume, România resimte criza acută a forței de muncă și se produce catastrofa ecologică însoțită de deșertificarea morală și spirituală a țării. Iar elitele românești nu par interesate și nu cred în puterea ideilor de a schimba societatea, fiind preocupate doar să-și cultive statutul de vedete în star-system-ul dâmbovițean.
Autorii sunt de părere că, după 1989, în România s-a trecut de la falsa realitate de producție comunistă la falsa realitate de producție globalistă; nu mai avem internaționalism proletar, ci globalism corporatist. O observație de reală acuitate și substanță: România profundă, dureros de concretă, este născută din confluența nostalgiei pentru ce a fost cu revolta față de ceea ce se distruge zilnic – și asta pentru că „trăim într-o societate care a abandonat căutarea adevărului în favoarea fabricării consensului”. Ideea de patriotism nu mai are conținut: „Patria mea nu e România (…), e tot postcomunismul, din Caucaz la Tirana” – afirmă Alina Mungiu, în vreme ce Andrei Cornea consideră identitatea națională „o preocupare toxică.”
Elita României n-ar fi, apud Hurduzeu&Platon, decât o subțire pătură de parveniți, alcătuită din politicieni corupți, vedete fără public, magistrați care împart nedreptatea și intelectuali fără idei. Cheia accederii în elită: ponegrirea neamului și macularea valorilor acestuia. Cum bine spunea Daniel Cristea Enache la un recent colocviu literar ieșean, „ieșirea din ograda literaturii române nu-i văzută altfel decât dându-i-se un bocanc în gură lui Eminescu.” Dar, așa cum are rezerve strategice de energie, România are și rezerve strategice de virtute și rădăcini pe care nu trebuie să și le piardă. Drept pentru care se propune întoarcerea la temeiurile României profunde, sub semnul celei de a treia forțe – teză asupra căreia vom reveni. Lectura cărții i-a provocat lui Patapievici „o tenace senzație de inconfort moral.” Nici nu-i de mirare.
