Duminică, Novak Djokovic a ajuns mai mare decât e. Chiar dacă face asta cu fiecare titlu, cu fiecare trofeu cucerit, de data asta a adăugat dimensiunea care lipsea: campion de la Roland Garros! Totodată, a reușit și Marele Șlem necalendaristic, practic, dacă ar vrea să facă o aroganță, ar putea să doarmă cu toate patru trofeele de Mare Șlem! Ca să găsim un singur jucător care să fie, în același timp, deținător al acestor patru trofee, desfășurate pe toate suprafețele posibile, trebuie să ne întoarcem până la Rod Laver, în anii ‘60. Mulți dintre noi, mă includ și eu aici, nu puteam spune că am fost contemporani cu un asemenea eveniment. E drept, australianul a reușit Marele Șlem calendaristic, iar asta cred că va fi următoarea țintă a lui Djokovic. Ar mai trebui să bifeze Wimbledon și US Open, ceva teoretic mult mai la îndemână, dacă tot a spart gheața la Roland Garros. Totuși, ca idee, să nu uităm ce a pățit Serena Williams anul trecut…
Dincolo de simbolistica de mai sus, finala cu Andy Murray n-a fost un meci memorabil. Scoțianul a evitat scenariul altor finale jucate împotriva sârbului, când acesta pornea ca din pușcă, apoi Murray se chinuia să revină, cu eforturi supraomenești al căror preț era plătit în setul decisiv, uneori cu o „lăptăreasă”. Andy a reușit să-și adjudece primul set, mai important fiind că o făcuse dominând jocul și etalând procentaje pretabile la un eventual titlu. Numai că toate acestea s-au dus ca și cum n-ar fi fost, atunci când Nole s-a scuturat de îndoieli și a ales să fie din nou el însuși. Au urmat trei seturi prea clare ca să mai aibă o istorie de povestit, poate cu excepția ultimului, acolo unde n-a izbutit să încheie cu serviciul la 5-2, parcă pentru o tușă de suspans. Mult mai emoționante au fost momentele de după urcarea acestei Golgote a sa, am putut vedea cum arată fericirea unui mare campion. Urmează alte ținte, pe lângă Marele Șlem clasic, sunt convins că Nole a fixat ținta asupra țintei supreme, recordul de Șlemuri deținut de Federer. Adică să ajungă mai mare decât poate fi.