A RODI – RODIRE

Pe vremea cînd sus, în dealul Copoului, se năștea acele cărți menite să rămînă, în toamnele și primăverile cînd, sub poala pădurii, se întîlneau Panait Istrati, Topîrceanu, Otilia Cazimir, George Lesnea, conu’ Mihail Sadoveanu se grăbea să le arate, cu mîndria omului ce știe a înțelege cum se cuvine menirea, rostul, chemarea pămîntului, cum se împlineau toate în roadele pe care singur le-a îngrijit și ocrotit. Sadoveanu nu se sfia să-și suflece mînecile și să dea cu sapa, spre a se bucura auzind cum crește firul menit sa poarte roada. Toate astea mi le-au amintit două întîmplări petrecute într-o singură zi. La capătul unei vînători în care am căutat zadarnic rața morgana, în care am frămîntat tone de glod hulpav, moldovenesc și am străbătut kilometri de stufărișuri tăioase și trosnitoare, iată-ne „la concluzii”, în casa pădurarului. Cum pretinde datina și-am făcut comanda din vreme, ne aștepta oala cu borș aburind. Care – iertată fie-mi indiscreția și nerecunoștința – în loc să aromească a leuștean și gogoșari, trăsnea de departe a Delikat, praful minune din punguliță argintie. Am recunoscut și gustul cubulețului nemțesc de Borsch… M-am uitat în jurul casei: bătătura s-a lățit până peste poate. Fostele straturi, cu îndîrjire scurmate de patru-cinci pui cumpărați de la incubator, mai trădează, ici-colo, cîte-o frunzuliță de pătrunjel crescut de la sine si în voia lui. Aflu, după aceea, că fata pădurarului, care ani de zile a-ngrijit grădina și gîștele și curcanii aflați pe lîngă casa omului, s-a măritat și-a plecat către noile ei rosturi. Cei rămași, n-au mai găsit fărîmitura de timp ca să scoată straturile din paragină, ori să pună o cloșcă pe ouă! Chiar, unde-o fi timpul ăsta, cum de ne scapă printre degete exact atunci cînd călcăm pe greblă și ne lovește coada uneltei, după legea pîrghiei de nu știu care grad și cu înțelesul ironic pe care-1 conferă incidentului înțelepciunea populară? A doua întâmplare: la gară, cînd să ne urcăm cu arme și bagaje în trenul cursă (inundațiile au rupt șoseaua, așa că ne-am des-boierit oleacă, uitînd de mașini și luînd personalul) mă întâlnesc – întîmplarea! – cu o fostă colegă de facultate. Țoc-țoc, pupături, apoi ne năpădesc amintirile. A fost o studentă silitoare. Îmi amintesc perfect c-a obținut, în urmă cu vreo 40 de ani (Dumnezeule!), aplauze meritate la o sesiune științifică studențească susținînd referatul „Natura patriei în opera lui Sadoveanu”. E directoare de școală; s-a măritat cu o notabilitate locală dintr-un sat botezat, acum, oraș, locuiește în fosta „Casă a specialistului” și iat-o întorcîndu-se de la Iași. Era cât pe ce să n-o zăresc din pricina ciorchinelui de pungi, plase, sacoșe și așa mai departe. O ajut să coboare. Se bucură și mă roagă să-i țin, câteva clipe, o funie de ceapă turcească. Apoi, punga cu roșii. În vreme ce-și punea ordine în calabalîc, întreb, cu cea mai deplină naivitate: „Pe la voi, nu cresc?” Colega de altă dată rîde și-mi face cu ochiul: „Am grădină, da’ n-o să stau toată ziua cu fundu-n sus, plivind ceapa”. Apoi, recurge la un argument destinat numai celor din branșa filologilor: „Mai ții minte legea aceea din lingvistică?” „Care, că erau răs-destule”. Mă încurajează: „Hai, c-o mai știi. Aceea, cu minimul efort. Vorbitorii au tendința, pentru comoditatea articulării, să…” Și mi-a reprodus toată regula, așa cum scria în curs. Fusese, da, o studentă silitoare.