Faptul că limba română cuprinde numeroase cuvinte cu două sau mai multe sensuri reprezintă un element pozitiv datorat, în mare parte, evoluției ei istorice, dar și imaginației creatoare a vorbitorilor. De regulă, aceste sensuri au un factor comun care le leagă și le condiționează înțelesul în anumite contexte. De exemplu, în structuri ca „un picior de masă” și „un picior de scaun”, prezența determinantului de masă sau de scaun ne indică exact noțiunea pe care o exprimă termenul picior.
Existența acestei polisemii oferă vorbitorilor, totodată, și posibilitatea alegerii unui mod „mai deosebit” de exprimare. Este vorba, aici, despre imaginea artistică prin care, de exemplu, „un picior de plai” reprezintă o figură de stil creată de chiar autorul popular anonim, vorbitor desăvîrșit de limbă română.
Se pare că tocmai după aceste „figuri de stil” aleargă cu disperare cei care ne vorbesc astăzi tot mai des prin intermediul mass-media. Uneori, această disperare „legată la ochi” determină folosirea cîte unui cuvînt acolo unde nu-i este locul potrivit, numai pentru a părea că el, vorbitorul, este posesorul unui vocabular extrem de elevat. Și așa s-a ajuns să se spună pe un post central de televiziune, despre un sportiv român care a obținut o a doua victorie, că „a recidivat luînd o a doua medalie de aur”.
Sigur, veți spune dumneavoastră, o fi recidivat chiar! Dar, a recidiva, un neologism pătruns din limba franceză (cf. fr. récidiver), ține de două domenii terminologice precise, care nu au legături cu victoriile sportive: cel juridic și cel medical. Prin urmare, a recidiva (fr. récidive) înseamnă „a comite o infracțiune după ce mai fusese condamnat o dată, pentru săvîrșirea altei infracțiuni” sau „(despre o boală) a se manifesta din nou după vindecarea clinică”, avînd ca sinonime „a reapărea, a reveni”. Mai mult, un recidivist este o „persoană care comite o recidivă” sau „o persoană care comite aceeași greșeală”.
Dar, cînd o victorie sportivă este considerată o recidivă, e problema crainicului de televiziune. Tot problema lui este și dacă vrea neapărat să facă dintr-un sportiv medaliat cu aur un recidivist sau să aprecieze o întreagă echipă de fotbal, învingătoare în două meciuri, ca pe o echipă de recidiviști.
Noi trebuie să-l învățăm însă pe distinsul crainic familia cuvîntului recidivă, care cuprinde termenii (a) recidiva, recidivist (fr. récidiviste), recidivant (fr. récidivant) și recidivare, ultimul numind „acțiunea de a recidiva și rezultatul ei” și fiind creat pe terenul limbii române, după modelul a cînta-cîntare, a striga-strigare, a recidiva-recidivare etc.
Iată, stimați cititori și vorbitori ai frumoasei noastre limbi, că a recidiva cîștigînd o a doua victorie este cel puțin o greșeală inacceptabilă de exprimare, ca să nu spunem o dovadă de necunoaștere a limbii, ori chiar dovada unui fanfaronism lingvistic, prin care frumusețea cuvintelor și sensurilor lor constituie, pentru neștiutori, o adevărată capcană.
