A patra Elenă

Cea de a patra Elenă din buchetul mai mult sau mai puțin ofilit în glastra istoriei este Doamna Elena Cuza. N-am amintit-o în compania celor trei (Lupescu, Ceaușescu, Udrea), constant însoțite de haloul contestării publice, pentru simplul motiv că imaginea Elenei Cuza reprezintă pozitivul, iar aceea a trio-ului evocat în rubrica precedentă, negativul imaginii etalon pentru femeia-mamă, femeia-soție, femeia-personaj politic. La moartea Doamnei Cuza (1909), țara a fost în lacrimi și mitropolitul Pimen a dat pricaz să se tragă toate clopotele „pentru ca râul, pădurea și muntele să afle că a murit Doamna Elena Cuza”.
Deși tragic, destinul Ceaușeascăi n-a stârnit și nu stârnește compasiune: merita de șapte ori să fie împușcată, dar… nu atunci, nu acolo, nu așa, nu ca la 1789. Oricum, gloanțele de la Târgoviște n-au preschimbat oprobriul general în cine știe ce iertătoare îngăduință. Lupeasca, deși, până la urmă, soață legiuită a domnitorului, n-a fost acceptată în Pantheonul de la Curtea de Argeș, iar gestul de respingere se cuvine trecut nu numai în contul atitudinii ferme a familiei regale, ci și considerat un act de dezavuare din partea nației. Elena Udrea a fost întâmpinată cu cea dintâi manifestare spontană și violentă de condamnare publică a anchetaților de la Parchet; niciodată, până atunci, nu s-a strigat „rușine!” și „la pușcărie!” – dimpotrivă, funcționa în astfel de împrejurări o anume solidarizare cu „făptuitorul”, pe fondul unei vagi compătimiri subînțelese.
Lupeasca și Udrea erau ahtiate după bani; Elena Cuza, dimpotrivă: din puținul ce-l avea a înființat așezăminte de ocrotit orfane, a ajutat în dreapta și-n stânga pe cei oropsiți, fără ostentație și fără tărăboi mediatic. Elena Cuza a trăit modest și s-a menținut într-o evidentă rezervă de bună credință și bună cuviință: „Am trăit totdeauna departe de societate, nu cunosc nici eticheta, nici conveniențele, sper că vor fi generoși compatrioții mei și vor scuza naivitatea și simplitatea mea, și mata, iubită mamă, roagă pe Dumnezeu pentru mine să mă ocrotească și să-mi acorde bunăvoința compatrioților” (toate citatele care urmează sunt extrase din volumul „Principesa Elena Cuza – corespondență”, recent apărut sub îngrijirea Viginiei Isac și a Auricăi Ichim). Cele trei Elene și-au dominat discreționar convivii, în vreme ce Doamna Cuza, străduindu-se să respecte „legea lui Dumnezeu și a oamenilor”, a considerat mereu că „trebuie să-i lași calea de urmat. Eu mă supun, neavând nici voința, nici puterea unei împotriviri”. Credea în dragoste, în familie, în statornicie, chiar atunci când zglobiul soț mai călca și strâmb: „Prințul, acest îngrozitor ștrengar, care mi-i drag și, orice s-ar spune cu excesul obișnuit, când e vorba de el… are, fără îndoială, defectele lui, dar îmi este atașat și vă iubește pe toți.”
Drept pentru care nu ezită să-i înfieze pe cei doi băieți ai lui Cuza născuți în afara căsătoriei și să-i trateze ca pe propriii săi fii. La moartea Domnitorului, acceptă nu numai civilizat, dar se pare că pune și suflet în răspunsul la telegrama de condoleanțe a familiei Obrenovici: „Din adâncul inimii mele dezolate și recunoscătoare, vă transmit cele mai sincere mulțumiri și expresia aceluiași devotament de care binevoiți să mă asigurați.” După moartea lui Al. Ioan Cuza, Elena se stabilește în străinătate (de nevoie, explică pe larg în scrisori, fiindcă România este „frumoasă țară, cu răi oameni”) și, în 1877, când bubuiau tunurile la Dunăre, scria: „Mă găsesc, deci, în străinătate, lipsită de orice resursă, cu copiii mei trăind de la o zi la alta.” Solicită Consiliului de familie să-i aprobe contractarea unui împrumut – nu pentru a achiziționa moșii și acareturi, ci pentru că o frământă întrebarea „ce voi face cu copiii mei?” la ceas de restiște și război. S-a dus vremea când dona case și decidea subvenții pentru opere de binefacere; nu mai avea mijloace, dar a rămas cu același neștirbit tezaur de bunătate sufletească și înțelegere pentru cei nerăsfățați de soartă. În pofida aparențelor, Elena Cuza n-a fost un personaj banal și incolor; dimpotrivă, era o prezență mereu activă când și unde considera de cuviință, având grijă ca totdeauna să refuze prim-planul și să cedeze de la ea dacă gestul putea fi cât de cât prielnic pentru destinele țării…
Mormântul Elenei Cuza de la Solești – Vaslui s-ar cuveni inclus în toate traseele turistice moldave. Cât despre celelalte trei Elene, să fiu iertat, dar…