A-nviat Ronnie!

Până să înceapă cupele europene, adică astăzi, mi-a mai rămas spațiu pentru un alt sport care știți că îmi place enorm și pe care îl urmăresc de câteva zeci de ani: snooker. Când l-am îndrăgit, cel care m-a atras a fost Steve Davies, un jucător calm, așezat, autor însă al unor lovituri absolut magice. De altfel, a devenit campion mondial de 6 ori, depășit doar de Ronnie O’Sullivan și de Stephen Hendry, cu câte 7 titluri. Apoi, simultan cu evoluția colosală a lui Ronnie, am devenit fan pe viață al acestuia, indiferent ce nume noi vor mai apărea el rămânând pentru mine ceea ce au fost Federer în tenis sau Dobrin în fotbal, adică artiștii perfecți. Am fost alături de Ronnie la toate triumfurile lui din ultimii vreo 30 de ani, dar și la nenumăratele eșecuri, la meciurile pierdute în așa hal încât îți venea să spargi televizorul. Am fost fericit când a câștigat titlul mondial cu numărul 7 și îl aștept cu încredere și cu speranță pe al 8-lea, fiindcă așa ar fi normal, cacel mai bun din istoria jocului să rămână singur în vârful ierarhiei, indiferent de ce clasament vorbim. Apropo: cu break-urile de peste 100 de puncte de la Shanghai, a urcat numărul acestora până la 1210, ceea ce e de domeniul fantasticului. Anul acesta, la Campionatul Mondial, când speram la al 8-lea trofeu, în sferturi de finală l-a bătut Luca Brecel, belgianul care a și câștigat titlul. Mă gândeam că Ronnie, de supărare, ar putea să se retragă definitiv, mai ales că de atunci, din luna mai, n-a mai jucat deloc, acuzând o problemă medicală la brațul drept. În plus, a declarat că nu mai are aceeași bucurie de a juca, așa cum era la început, acum 40 de ani. Dar săptămâna trecută, la Shanghai, Ronnie a înviat de-a dreptul, bătându-i pe rând pe Higgins, pe Selby, iar în finala chiar pe Luca Brecel. Sunt convins că titlul mondial îl așteaptă, și cred că așteptarea va dura doar până în mai 2024. Go Ronnie!