A nu ști ce vorbești

Adeseori ne este dat să auzim crainici de la televiziune sau radio, atunci când anunță decesul unei persoane, spunând: „Cutare academician sau mare profesor, actor, cântăreț sau om de televiziune… a trecut în neființă”. A trece în veșnicie, în eternitate, este cu totul altceva decât a trece în neființă. Uneori, și chiar destul de recent, am primit pomelnice la Sfântul Altar pentru pomenirea morților, pe care în loc să se scrie, ca titlu pentru orientarea preotului, Morți sau Răposați, găsim scris: Trecuți în neființă, sau Pentru odihna celor trecuți în neființă, și apoi se înșiră în pomelnic numele morților. Dacă sunt trecuți în neființă, adică dacă ei nu mai există, atunci cine să se mai odihnească?! După mine, sunt cuvinte fără noimă, cuvinte rostite fără a fi mai întâi gândite, cuvinte care creează un paradox, fie că sunt rostite din necredință, din ignoranță sau din nesăbuință. Chiar pe cei necredincioși, atei, materialiști, care nu cred în înviere și existență și nemurirea sufletului, oamenii de știință care au studiat materia și legile universului lăsate de Dumnezeu îi asigură că „în natură, nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se transformă” (deci nu trece în neființă), teorie enunțată cu peste 200 de ani în urmă de marele chimist francez Lavoisier (1743-1794), în „legea conservării maselor”.
Adevărul revelat
Dar ce zic oamenii de știință? A spus-o, de la Facere, chiar Atoatecreatorul și Atoateștiutorul Dumnezeu (Facerea 2, 19), când, după căderea în păcatul neascultării, ceartă și pedepsește pe rând: șarpele, pe Eva, apoi pe Adam, căruia între altele îi spune: „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce”. Iată care este deci adevărul/dogma creației dumnezeiești și a existenței în eternitate a creației lui Dumnezeu – învățătura de bază din doctrina Bisericii noastre Ortodoxe. După această doctrină ortodoxă, moartea nu este decât despărțirea sufletului de trup, drept consecință a păcatului; care trup nu dispare în neant – în neființă -, ci doar se transformă în ceea ce a fost inițial, după cum i-a poruncit Stăpânul: „…căci pământ ești și în pământ te vei întoarce”, iar sufletul nemuritor se duce către Dumnezeu, care l-a suflat odinioară peste lutul lui Adam, dându-i viață. După moarte (= despărțirea sufletului de trup) urmează judecata particulară a sufletului, care este rânduit – provizoriu, după fapte – la bine sau la rău până la Învierea cea de obște și Judecata de Apoi, atunci când la porunca lui Dumnezeu arhanghelii vor suna din trâmbițe și fiecare suflet se va uni din nou cu trupul în care a viețuit pe pământ, înviind astfel pentru a primi la Judecata cea mare: binele – raiul, sau răul – iadul.
Față în față cu moartea
Între aceste două judecăți, cei care au murit în credință, cu nădejdea învierii și a vieții veșnice, spovediți, căiți și împărtășiți, dar care totuși nu s-au pregătit mulțumitor prin fapte bune pentru a dobândi grațierea totală la Judecată, rugăciunile Bisericii (Sf. Liturghie, parastasele cu dezlegări) și milosteniile celor vii îi mai pot ajuta. Dar după Judecata cea de obște, când se va încheia sorocul acestei lumi, nu se mai poate face nimic pentru nimeni, ci va începe eternitatea, răsplătindu-l Dumnezeu pe fiecare după faptele lui.
Sunt oameni care toată viața până la moarte o trăiesc în păcate grele, fără să se îndrepte, să se căiască și să ceară iertare lui Dumnezeu. Aceștia ar dori ca la moarte să dispară cu totul din existență, să treacă deci în neființă, ca să nu mai fie pedepsiți veșnic pentru păcatele lor, dar acest lucru este cu neputință. De aceea unii ca aceștia fac afirmația că „după moarte nu mai este nimic: aici e raiul, aici e iadul”, dar, de fapt, eu chiar cred că le-ar plăcea să fie așa, adică să nu mai fie pedepsiți pentru tot ce au făcut. Pe de altă parte, nu cred că ei sunt chiar atât de convinși de acest lucru și se zbat într-o nefericită îndoială, în nesiguranță și necredință.
O dată creat după chipul lui Dumnezeu, cu suflet nemuritor, omul nu mai poate muri și dispărea din existență niciodată. Acest lucru l-a sesizat și poetul Al. Vlahuță: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”; și aceste cuvinte înfricoșează mai ales pe cei morți duhovnicește și surprinși de moarte nepregătiți. Dar cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu și fac voia Lui nu trebuie să se teamă de moarte, care îi trece la viață cea adevărată și fericită! (Arhim. Gavriil Stoica, Sf. Mănăstire Zamfira)