A naibii muscă!

Astăzi nu am stare și nici forță pentru a continua „comedia umană” pe care v-o prezint de ceva vreme. Nu am nervi pentru păreri. Nici măcar pentru cele ale mele. Astăzi vreau să vă vorbesc despre Univers. Despre tot ceea ce înconjoară planeta asta, pe care o rasă așa-zis dominantă se crede îndreptățită să se ia de piept cu Dumnezeu. Suntem localizați într-un sistem solar, unul din multe alte milioane. În brațul unei galaxii numite Calea Lactee. Una din multe alte milioane. La scară cosmică suntem doar un fir de praf. O mică flacără ce strălucește preț de câteva clipe.
De când am avansat în tehnologie căutăm semne de viață inteligentă în tot Universul. Am trimis chiar sonde în imensitatea spațiului. Știți celebra sondă Voyager cu acel disc pe care sunt inscripționate tot felul de informații despre rasa umană. Căutăm viața. Căutăm inteligența în cosmos când noi înșine șchiopătăm la capitolul ăsta. Vă propun astăzi un exercițiu de imaginație. O poveste.
„O misiune care să transporte ființe umane pe Marte este grevată de dificultăți majore. La nivel planetar s-a luat decizia de a se finanța o asemenea călătorie. Doi astronauți au fost selecționați pentru a da piept cu vidul, cu planeta roșie, cu timpul, cu sinuciderea asistată. Este un drum cu bilet numai dus. După trei sute de zile urmau să asolizeze. Scopul acestei misiuni? Contactul pe care-l visăm de mulți ani. Pe baza datelor și imaginilor trimise de roverul aflat de ceva ani pe suprafața planetei s-a identificat o structură artificială.
Niciun savant nu avea vreo explicație. Totul părea ireal de clar. Adrenalina și curiozitatea au pus pe jar mințile luminate și factorii de decizie de pe Pământ. Trebuia să ajungem acolo. Să vedem cu ochii noștri. Să explorăm. Să atingem. Să transmitem date înapoi. Voluntari au fost cu zecile de mii. Cine nu ar vrea să privească o structură ce putea răsturna modul în care privim lumea, cerul și cerurile?
Mai contează cumplitele furtuni solare? Mai contează pierderea de masă osoasă și musculară pe parcursul călătoriei? Mai contează faptul că nu te mai poți întoarce? Mai contează oare altceva?
Avem date clare. Imagini atât de elocvente încât nu există dubiu. E o structură artificială. Zece metri înălțime. Zece în lățime. Nimic spectaculos până acum. Fenomenele naturale, actuale sau trecute, pot modela orice piatră. Așa este. Însă nu se cunoaște vreun fenomen natural care să inscripționeze o piatră cu simboluri cum nu s-au mai văzut. Și, mai ales, nu există fenomen natural care să creeze o ușă într-o asemenea structură.
Totul a decurs cum era prevăzut. Astronauții au ajuns cu bine pe solul roșu. Comunicațiile funcționează.
– Ne apropiem. Vedem roverul. Îl putem controla.
– Rămâneți la distanță și încercați să-l apropiați de structură.
Voce care încearcă să fie calmă. Pământul fierbe de curiozitate. Toți își țin respirația.
Unul dintre astronauți coordonează roverul până la câțiva metri de ușa marțiană. Imaginile sunt neclare.
– Este o pată pe obiectiv. Nu putem vedea ceva. Unul din noi va merge acolo.
Un reprezentat al rasei umane se apropie de rover. Protocolul îi interzice în mod expres să pătrundă în sau să atingă structura fără ca roverul să o fi făcut în prealabil. Imaginile devin clare.
– Lentila e curată. Avem recepție excelentă. Care a fost problema? întreabă vocea de pe Pământ.
– O muscă. Dă-o naibii! Continuăm misiunea.”