În sfârșit, lunea trecută a fost tratat cu ștreang verișorul drag al lui Saddam Hussein, vinovat printre altele de genocidul gazos ce-a dus la pieirea a 182.000 de kurzi, în 1988. „Ali Chimicul”, purtător, ca și celebrul său văr, al unei mândre opritoare de muci (n.n. numele de alint dat mustății), și-a câștigat porecla nu pentru că mirosea îngrozitor, ci fiindcă a ales arma chimică pentru a-și pune în aplicare masacrul, care probabil a constituit lucrarea sa de doctorat în chimie.
Corect era ca „Ali Chimicul” să nu să fi fost expediat pe lumea cealaltă printr-o unică atașare de frânghie. Corect ar fi ca el să fi fost spânzurat, apoi resuscitat, după aia din nou spânzurat, iarăși înviat… și tot așa. Și tot așa, de 182.000 de ori, câte o dată pentru fiecare victimă din genocidul pe care l-a înfăptuit. Se vede însă că arabii și-au terminat creativitatea odată cu basmul „1001 de nopți”, așa că ce să le mai cerem. Chiar și atentatele extremiștilor beduini, exportate generos în toată lumea, au intrat într-o stereotipie care te face să caști, doar gândindu-te la ele.
Doctoratul lui Ali în chimie, acuzația de genocid ce i s-a adus cât și rudenia sa cu un dictator celebru, toate mi-au reîmprospătat-o în minte pe-o chimistă consoartă de dictator, acuzată și ea de genocid: Elena Ceaușescu. Genocidul Elenei și-al soțului s-a cifrat, potrivit Tribunalului Militar constituit la 25 decembrie 1989, la 60.000 de victime. O treime din ce i s-a pus în cârcă lui Ali Chimicul. Unii poate sunt de părere că și soții Ceaușescu ar fi meritat împușcați o dată, apoi înviați, după care din nou împușcați… și tot așa, de 60.000 de ori.
Bine că lucrurile nu s-au petrecut astfel, fiindcă totalul de 60.000 de morți s-a dovedit ulterior umflat rău, de vreo 60 de ori. Așa încât, oarecum corect, Nicolae și Elena au fost executați o singură dată.
Dar alta era ideea: le invidiem noi, dar grea viață mai au și săracele rubedenii de dictatori!
