A mai plecat un poet…

„Pentru mine moartea nu există. Este doar o haltă de trecere spre altă lume, dimensiune. Nu prea sunt fricos de felul meu și oricine trebuie să fie conștient că atunci când se naște, când respiră prima lui gură de aer, atunci începe să moară câte puțin, în fiecare clipă, zi, anotimp, an.”
CONSTANTIN CRISTESCU, poetul romantic al Botoșaniului, a plecat să recite versuri în cenaclul celest, luând cu el visurile, dorurile și speranțele care i-au însoțit pașii pe întortocheatele cărări ale vieții. Era mândru de originea sa bucovineană, fiind născut în Vatra Dornei, un adevărat haiduc al metaforei ce își îmbogățea cititorii oferindu-le, cu drag, versurile sale meșteșugite.
Un om de spirit, un slujitor al cuvântului, un iubitor de semeni care – este părerea mea – nu a fost răsplătit așa cum se cuvine pentru talentul, sinceritatea și frumusețea lui sufletească. L-am cunoscut destul de puțin, însă îndeajuns pentru a-mi da seama că era un poet adevărat, un tip căruia îi plăcea să dăruiască, un iubitor de neam și țară.
Cândva, am participat – alături de domnia sa – la o emisiune superbă intitulată „Lumea Cuvintelor”, emisiune care se difuza la postul de radio Diaspora 360 Cipru, fiind moderată de către Petru Abouriței, un mare îndrăgostit de poezie.
Îmi aduc aminte cum a reușit să binedispună pe toată lumea prin felul său de a fi, prin cultura sa, prin modul cum se exprima în molcomul grai de moldovean neaoș. Ar mai fi avut, cu siguranță, multe de spus, de făcut, dar se știe că nimeni nu cunoaște ora și ziua despărțirii de viața pământeană – astfel încât să-și pregătească, dinainte, trecerea… dincolo -, iar plecarea poetului ne-a luat, clar, prin surprindere.
Îți mulțumesc, Constantine, pentru prietenia pe care mi-ai arătat-o și mă rog pentru ca sufletul tău bun să-și găsească liniștea în raiul lui Dumnezeu! Te voi păstra în gândurile mele… Să-ți fie îngerii aproape!
SUNT LUT OBOSIT…
Sunt țintuit prin clipe, prin urme de destin,
Din cerul meu cad stele pe care vi le-nchin,
Din munții mei de suflet se naște alt izvor,
Pe fruntea-mi obosită mai picură un nor.
Dezlănțuite-n vise se-aleargă-n cerul viu
Speranțele-mi proscrise, culoare de pustiu,
În trupul meu scânteie o ultimă bătaie,
Mai pâlpâie prin timpuri și nu mai e vioaie.
Tu să mă crezi, iubito, departe de-oi fi dus,
Alături sunt cu tine prin liniști, prin apus,
Te voi veghea în noapte, în somn odihnitor,
Cu un suspin din șoapte la porțile de dor.
Se-mbracă ceru-n negru, luminile se sting,
Romanțe din apusuri în brațe mai cuprind,
Lin se topește lutul, pe-a mele încălțări,
Eu zbor cu primăvara să-mi caut alte zări.
(Constantin CRISTESCU)
IZVOR DE CUVÂNT
Nebun printre prieteni, cuvinte adun,
Cu lacrimi le spăl, le usuc și le pun
Sub poveri ascunse de timp în nisip,
Nu am voie să plâng, nu am voie să țip.
Am voie s-ascult, prin crângul umbros,
Simfonii de cuvinte, dar fără miros;
În izvoare ce-și lasă vapori de arome,
Cuvintele-s nude cu luciri de fantome.
Din vârfuri de stâncă, sub poale de nor,
Se-aruncă-n cascadă un vis de izvor
Să-și stingă durerea în focul genunii,
Să-mi lase prin suflet păcatele lumii.
(Constantin CRISTESCU)
Până săptămâna viitoare vă doresc să fiți iubiți, iubind!