Sunt singurul român în hotelul de patru stele din Alanya ornat, la poartă, de catarge cu steaguri ale țărilor europene – evident, mai puțin cel românesc.
Televiziunea internă a hotelului transmite non-stop două programe rusești, două poloneze, unul în maghiară, unul în sârbo-croată, două nemțești, nici unul românesc.
Peste 70% din turismul Turciei este acaparat de ruși. În secolul XIX, probabil că se arbora inscripția „défense de fumer!”, în veacul XX, „no smoking!”, acum, în al XXI-lea secol, vezi pretutindeni în hotel ”не курить!”; urmează, probabil, textul în limba chineză. Petru cel Mare poate dormi liniștit: fără tancuri și katiușe, rușii ocupă de-a binelea Turcia opt luni pe an. Chefuiesc și se bălăngănesc pe holurile hotelului până-n zori, fără să le pese că hărmălaia ar deranja odihna celorlalți…
Prin 1970 am avut onoarea să cinez în compania soțiilor ofițerilor sovietici dislocați la o bază militară din Cuba. Matrioșele lui Brejnev, una mai bașoaldă decât cealaltă, abia încăpeau în scaune și devorau, în sărăcia cubaneză, mormane de blinele și castroane de cașa.
Acum e… pe dos: supusele lui Putin, trase prin inel, faine de faci scurtă la gât întorcând capul, ciugulesc (în dezmățul culinar „all inclusive”!) o sălățică la prânz și alta seara. Sunt acompaniate de Ivani rotofei și cam trecuți, ori de malaci tatuați – asta-i viața, altfel faci plajă (cu noroc) la Soci.
În timpul croazierei cu „yachtul de pirați”, la bord aflându-se, de astă dată, și un grup de români (maramureșeni), o doamnă din Vișeu m-a abordat direct: „De ce ești singur, dom’le?” I-am explicat, cât se poate de serios, că „încerc să-mi refac viața.”
Drept pentru care mi-a oferit imediat compătimire înțelegătoare și a tot șușotit cu maramureșencele, arătându-mă discret cu degetul…
Ocolim, cu vaporașul, peninsula Hatay, pe cocoașa căreia s-a cățărat, încă de la 1402, cetatea Alanya. O altă turistă de-a noastră n-a înțeles prea bine spusele ghidului și se tot miră: „Cum, așa cetate la 1902?” Încerc s-o dumiresc glumind: „Doamnă, dacă era din 1902, avea termopane!” Tace. Cugetă. Apoi mă pune la punct: ”Dacă vrei dumneata să știi, la 1902 nici nu existau termopane!”
Văzându-mă mereu singur, un chelner își face îndelung de lucru ștergând cristalul mesei, apoi se apleacă și-mi șușotește la ureche în ruso-engleză: „dlea vaș, ia imeiu law.” Adică, ce mai încolo-încoace, o gagică de închiriat. Îi explic (noroc de rusa învățată la liceul din Suceava cu tatăl Tamarei Buciuceanu!): „Prietene, n-am asigurare medicală” (a se vedea tableta precedentă). Înțelege și se retrage: „I am sorry. Spakoinâi noci!”
Expediția „jeep safari” în munții Taurus se face la bordul a două mașini de teren decapotate, de-a lungul (vorba vine „de-a lungul”, că dai numai dintr-o curbă în alta) unor înguste drumeaguri montane cu vagi urme de asfalt. Tot șarmul voiajului bezmetic stă în obiceiul ca, din când în când, mașinile să se apropie și din ambele să țâșnească trâmbe de apă ce te udă leoarcă. N-ai ce face, accepți jocul, stropești și tu (sunt sticle pregătite la bord), dar când mai vezi, pe la curbe strânse, că te inundă, de jos, indivizi înarmați cu furtunuri, dai să protestezi: „Ăștia, de ce se bagă?” Ghida mă liniștește: „Sunt de-ai noștri, i-ați plătit, intră în cost.”
