Dacă nu te poți scălda de două ori în apa aceluiași râu, cu atât mai mult călătoriile n-au cum să se repete identic și-n toate cele. Există însă și o categorie de drumeții pe care mersul vremurilor le-a făcut întru totul irepetabile: aparțin neiertătorului „a fost odată”. Am fost martor, prin anii ’60, la un dialog bizar în raionul de jucării al magazinului universal Jelmoli din Zürich: un bunic căuta să-și convingă nepoțelul că jucăria ce i-a cumpărat-o este formidabilă. Și chiar era: o mică locomotivă cu aburi care scotea scântei pe coș, agitându-și sacadat bateria de biele și manivele. Era o adevărată capodoperă a miniaturizării, dar puștiul nu voia să accepte cadoul în ruptul capului. De înțeles: calea ferată elvețiană fusese de mult electrificată și nepoțelul nu văzuse niciodată un asemenea monstru pufăitor. Cam la fel s-au zgâit fotbaliștii noștri în Bosnia, când au întâlnit o astfel de relicvă în mărime naturală și încă în funcțiune undeva, lângă Zenica…
În 1976 am călătorit pe unica linie cu cremalieră din România. Funcționa din 1908; a fost desființată după 70 de ani. Linia Hațeg-Subcetate era menită să unească, pe vremuri, bazinul metalurgic al Reșiței cu cel carbonifer al Petroșanilor, prin Porțile de Fier (692 m altitudine). Cele patru vagoane pe două osii urcau iavaș-iavaș, cu 10 km pe oră, ridicându-se un sfert de kilometru pe verticală față de punctul de pornire. Între cele două șine era amplasată o a treia, dințată, la care angrena hârâit mașina cu aburi auxiliară a locomotivei special construită pentru această secție ciudată de uzinele austriece Florissdorf. Dincolo de spectaculosul unic al peisajului secției Bouțari-Zăicani-Sarmisegetuza, călătoria în sine, derulată în acompaniament sonor neobișnuit (bătaia „dublă” a celor patru pistoane, plus zumzetul cavernos al angrenării, cu ecou întreit în canionul stâncos) a rămas și acum încrustat în amintire.
După vreo 15 ani, am zărit pe o linie moartă din stația Bârlad fantoma unei astfel de prețioase locomotive cu roți dințate. Cum a ajuns acolo, greu de priceput; era folosită drept cazan de aburi pentru nevoile remizei CFR. Am atras atenția, în revista „Flacăra”, asupra valorii muzeistice a acestui rar tip de locomotive de serie restrânsă și Regionala CFR a hotărât s-o aducă și s-o expună undeva în Iași. În două-trei luni, hoții de fier vechi au izbutit s-o dezmembreze până la ultima bucățică…
Tot prin anii ’70 am călătorit, din simplă curiozitate, cu trenurile electrice de pe liniile Arad-Ghioroc-Pâncota. Vorba vine trenuri – erau un soi de tramvaie verzulii construite de firma Ganz, care, pe o linie metrică (de ecartamentul tramvaielor ieșene), trăgeau alene câteva vagoane de călători și de marfă, stârnind trâmbe de praf – calea de rulare fiind încastrată în șoseaua, pe atunci, neasfaltată. Nici aceste linii (primele electrificate din România) nu mai există…
S-a desființat și cea mai spectaculoasă cale ferată îngustă (760 mm) românească: Turda-Abrud, pe valea Arieșului. Am plecat, în 1987, la 11 dimineața din Turda (vagon de clasa I-a, pluș albastru…) și am ajuns la Abrud pe la șase seara. Deci, în șapte ceasuri am parcurs 93 km, cu o viteză medie de… 15 km/oră! De altfel, cum nu se poate mai potrivită, pentru că spectacolul Apusenilor și splendorile peisajului din Țara Moților n-ai cum să le percepi decât înaintând tranca-tranca, așteptând ici-colo să se adape mărunta și gălăgioasa locomotivă cu apă din Arieș și să manevreze mai bine de un ceas (trenurile erau mixte) la Baia de Arieș. În drum spre Roșia Montană, poposesc ades la fosta gară Baia de Arieș, abandonată și rămasă precum masa de nuntă din „Marile speranțe”. Ce era de furat, s-a furat – uși, ferestre, podele. S-a păstrat, cât o mai rămâne, placa de marmură ce amintește că un revoluționar ucis în 1989 a locuit în incinta gării. Fiind amplasată prea sus, amatorii de suveniruri n-o pot (deocamdată) ajunge. Adevărată mină de aur pentru turismul românesc, linia Turda-Abrud se încearcă a fi reînviată barem pe câteva sectoare în care mai există șina. Greu, dacă nu chiar imposibil: s-au făcut retrocedări, oamenii au așezat garduri și porți, așa că trecerea trenului prin ograda moțului trebuie s-o încuviințeze de fiecare dată badea Gheorghe-proprietarul…
