A fost odată…

Albumul editat la „Junimea” („Iașii în 78 de ilustrațiuni adnotate”, 2015, alcătuit de Lucian Vasiliu și Ioan Holban) este dedicat „trecutologilor” Liviu și Olga Rusu, foștii mei colegi de studenție care s-au străduit să adune vechi imagini ale Iașiului de odinioară – unele, cvasinecunoscute și întâia oară editate. Venit din Suceava în 1956, aveam să cunosc în bună măsură Iașiul evocat în Album, întrucât orașul avea să se schimbe hotărâtor (și nu totdeauna spre bine) abia începând cu anii ’60. Până atunci, de voie, de nevoie, și-a păstrat înfățișarea iterată de cărțile poștale interbelice – cu excepția zonelor în care bombardamentele celui de al II-lea Război Mondial au pricinuit daune majore și ireparabile. A rămas doar jumătate din Aleea Principesa Maria, aflată în marginea de jos a grădinii Copou – un ansamblu arhitectural cu adevărat unic, ce nu poate fi barem bănuit acum, câtă vreme după distrugerea uneia dintre clădirile gemene s-a autorizat aiurea reconstrucția, fără condiția respectării vechii înfățișări.
Tot războiul a ciuntit și Piața Unirii, numai că aici pierderile edilitare n-au fost majore, iar ansamblul avea să fie oricum „modernizat” cu un singur sprijin pentru „a fost odată” – Hotelul „Traian”. Un efect întârziat al războiului poate fi considerată și distrugerea Monumentului Unirii (1951), impusă de ocupantul sovietic. Tot pe atunci s-a „neantizat” și statuia politicianului Mârzescu, remarcabilă operă de artă. O bombă a făcut țăndări Ateneul Tătărași (refăcut într-o imagine… futuristă), așa că, din 78 de imagini, doar de vreo 7-8 n-a avut știință generația mea. Care a călătorit cu pătrățosul și încetul tramvai 4 pe Sărărie, pe atunci stradă pavată cu bolovani de râu, a putut vedea gara în adevărata și eleganta ei înfățișare din 1871, înainte de a fi desfigurată de panourile termopane exterioare (!) aplicate absurd în epoca Nicolaiciuc, și mai ține minte birjele care, împreună cu imaginea țeapănă a sergentului de stradă, ornează majoritatea imaginilor în care apar nu numai vechi zidiri, ci și poporăni cu pălărie și baston.
Și de inundații am avut parte, nu nimicitoare precum acelea fotografiate în 1932, dar datorate aceluiași Bahlui năbădăios care (să vezi și să nu crezi!) supus, regularizat și stăvilit de un dig cu hidrocentrală va deveni navigabil pentru ambarcațiuni de agrement. Noi am putut admira și făptura legendară a Academiei Mihăilene, sub acoperișul căreia a conferențiat Kogălniceanu. Ba, culmea, am contribuit la inexplicabila și inutila ei dărâmare: militar fiind în garnizoana ieșeană, am fost dus „să executăm o demolare” taman în coasta Pieței Unirii, unde mai rezistau cioturile unor zidiri groase de un metru. Idiotul argumentul „moral” („aici a funcționat o casă de raport în timpul primului război”) era menit să susțină opinia celor ce considerau că vechea zidire împiedică sistematizarea Pieței Unirii.
Albumul arată limpede că vizavi cu Liceul Național n-avea cum jugula circulația, câtă vreme și azi artera ce coboară spre gară are tot lărgimea din 1834. Generația mea a văzut monumentele Iașiului… călătorind. Statuia lui Asachi, ce fusese mutată în 1896 de la Trei Ierarhi în fața Teatrului Național, se afla acum, cu tot cu osemintele ctitorului Asachi, în fața școlii ce-i poartă numele. Eram student în anul I când am asistat la coborârea lui Eminescu de pe soclul din fața Universității, pentru ca sculptura lui Schmidt-Faur să fie fericit reamplasată la răscrucea din care izvorăște Copoul. Tot atunci s-a „călătorit” și Xenopol, spre a ajunge, din piațeta Hotelului „Continental”, în fața Universității. Grupul statuar al celor opt voievozi se afla, pe vremea studenției noastre, în fața bisericii „Cuvioasa Parascheva”; întregit, a fost translat într-o latură a Pieții Eminescu. Bustul fostului ministru Greceanu s-a mutat și el: din parcul Teatrului Național, a ajuns în fața casei junimistului Nicolae Gane. Nu știu cât de justificată și utilă a fost demolarea așa-numitului Jockey-Club. Pe locul sclivisitei clădiri cu coloane false avea să se edifice Casa Studenților. Și acolo am fost cumva implicat, dar de astă dată… constructiv, muncind voluntar („voluntariatul” de atunci!) la săparea fundațiilor. Îmi amintesc de craniile și ciolanele cafenii pe care le scoteam cu lopata – fusese acolo, se vede, un vechi cimitir… Agitată și plină de surprize istoria edilitară a Iașiului etern; Albumul invită la întoarceri nostalgice în timp, dar și la meditație privind responsabilitatea contemporanilor față de mărturiile trecutului.