A fost odată…

Rog comentatorii sportivi să-mi cedeze o clipită dreptul de utilizare a cuvințelului „incredibil!” (pe care l-au confiscat de-a binelea și-l storc de semnificații, atribuindu-l tuturor fleacurilor petrecute pe gazon) pentru a exprima cât mai exact dimensiunile prefacerilor petrecute în viețile noastre în numai jumătate de veac.
Amintiți-vă de lucrurile simple. De pildă, telefonul. Prin anii ’60-’70 ridicai receptorul și începea așteptarea… venirii tonului. Noaptea, țiuia imediat; ziua, așteptai de ți se lungeau urechile. Formai numărul și, desigur, suna ocupat: la celălalt capăt al firului ori apelatul pescuia și el tonul, cu receptorul ridicat de-o săptămână, ori era un cuplaj și vorbea vecinul, ori vechile mașinării ale centralei percutau în gol. O convorbire interurbană era adevărată aventură. Mai întâi făceai o comandă la 09, care, de regulă, suna ocupat. Acolo, ți se completa o fișă, după care așteptai momentul ferice în care centralista băga jakul în repartitor – putea să dureze ore în șir.
Pe vremea aceea lucram la Radio și de legăturile telefonice depindea în bună măsură însăși exercitarea profesiei. Am găsit o rezolvare cât se poate de românească: în programele muzicale alcătuite la cererea ascultătorilor dădeam mereu melodii solicitate de centralistele de la telefoane. (Cu aceeași rețetă fericeam și bucătăresele de la cantina Paladi, care, totdeauna, ascundeau o pârjoală în plus sub piureul subsemnatului!) În fine, aveai ton, apelul se finaliza și… dădeai peste alt abonat din pricina erorilor de selecție ale centralei.
Azi, avem telefoane fixe câte vrem, mobile așijderea, vorbim oricând, oricât și de oriunde, dialogăm gratis și instantaneu intercontinental prin internet…noi, cei bătrâni, treceam apelurile finalizate printre victoriile zilei. Și n-am murit.
În primele clase, la școală scriam (adică, zgâriam) pe tăblițe de ardezie. Țin minte și acum prima hartă schițată pe plăcuță: apa Iordanului, cum o desena pe tablă, vertical și tremurat, popa Vedeanu. Azi, puștimea se deprinde să tasteze la calculator încă de la grădiniță. Nouă, ni s-a dat voie la cerneală și condei abia din clasa a III-a. Și n-am murit. Își închipuie cineva, la începutul mileniului 3, că au putut exista, la noi, cartele pentru îmbrăcăminte? Au fost: hainele se dădeau „pe puncte”. Un costum la trei ani, un palton, la patru. Nu-ți puteai cumpăra de-odată și cămașă, și maieu: ori una, ori alta. Am făcut facultatea purtând mantaua de ceferist a tatei întoarsă pe dos. Și n-am murit. Din pricina Festivalului Mondial al Tineretului din 1953, toate bunătățile au fost strânse pentru oaspeți. Țin minte cum, după Festival, se striga pe ulițele Sucevei: „Se dau bomboane!!” Și „se dădeau”- câte un sută de grame dropsuri de căciulă și o singură dată. Le-am înhățat și am fost fericit: n-am murit.
Mai știe cineva ce-i acela „tren mixt”? De unde să știe? Am găsit, în arhiva Asociației Scriitorilor din Iași, decontul profesorului Ciopraga, care voiajase de la Fălticeni la Iași, cu clasa a III-a, într-un tren mixt (vagoane de marfă și de călători până la Dolhasca): îl aducea pe Labiș la Iași, în 1952. Clasa a III-a însemna bănci de lemn, tren mixt, adică manevră la toate porțile. Ei, și? Au ajuns. Noile cămine ale Universității din Iași oferă studenților confort hotelier: doi într-o garsonieră înzestrată cu de toate. Am locuit, în 1957, la Căminul „Eminescu” al aceleiași Universități: 41 într-o cameră, becul nu se stingea niciodată. Și am scăpat cu zile. Nu erau reviste, nu erau edituri, la cinematograf rulau doar filme rusești în care partizani bărboși nu osteneau să secere nemți cu nemiluita, nici radio n-aveam, doar difuzor ce transmitea minunăția de emisiuni locale.
Făceam focul cu coceni, în bucătărie, să se încălzească toată casa, aduceam apă de la fântâna de peste drum, cele câteva mașini din Suceava zăceau în prostie la bariera azi dispărută, unde manevrele nu se terminau niciodată…. Acum, nu ne mai ostenim nici să tăiem pâinea, c-o luăm gata feliată, nici să urcăm câteva trepte, că funcționează scara rulantă, nici să scriem epistole, că este internet, nici să dăm cu mătura, că de-aia-i aspiratorul, nici să mai punem ventuze, că ni-s pline sertarele cu antibiotice, nici… nici…
Altfel spus, azi trăim incredibil de bine.