A fi tu însuți

Milioane de români cred că șansa țării lor stă în negocierea echilibrului între respectul de sine și emulația tradiției occidentale. Deficiențele instituționale și culturale ale României sunt legiune. În același timp, civilizația apuseană dă și ea semne de slăbiciune și dezorientare, dovedind chiar anumite înclinații sinucigașe.
Simptomele sunt vechi, dacă ne amintim cum, la finalul secolului al XIX-lea, Nietzsche și Dostoievski anticipau ravagiile nihilismului. Societățile postcomuniste prezintă suficiente fisuri pentru a evita trufia vorbăreață și naționalismul tâmp. Putem învăța din reușitele instituționale ale Occidentului, fără a lepăda moștenirea tradițiilor culturale și religioase românești.
Cu aceste gânduri, zeci de experți și sute de tineri s-au adunat luna trecută la o adunare găzduită de Institutul Bancar Român. Consultând pachetul de teme și lista de invitați (între care acad. Mugur Isărescu, Daniel Dăianu, Iulian Fota, Vintilă Mihăilescu, Gabriela Szabo, Ionuț Purica, Radu Dudău, Cristian Ghinea – pentru a evoca doar câteva nume), am avut impresia (confirmată ulterior) că o nouă generație de tineri harnici și brilianți e frământată de aceleași întrebări.
Dezbateri
La Paris, Londra sau Boston descoperi doctoranzi români bântuiți de veșnica interogație: Cum să ne modernizăm ca societate fără a participa la descompunerea memoriei naționale? Putem combate corupția într-un stat secular, fără a uita de milioanele de creștini practicanți care au propriul lor sistem de valori? Veniți de peste mări și țări, sute de tineri strânși la București și Putna au gândit mai întâi niște probleme punctuale (sănătate, antreprenoriat, energie, transport, educație), fixând posibilele soluții într-un orizont general: identitatea națională. Dezbaterea s-a lansat într-un cadru democratic și pluralist, încercând să înglobeze cât mai multe perspective. Au existat, cu siguranță, anumite erori de comunicare. Au lipsit nume importante în sine și mai ales relevante instituțional – de la Traian Băsescu până la Teodor Baconschi, Mircea Miclea, Daniel Funeriu sau Eugen Tomac. Cu toate acestea, organizatorii mi s-au părut dornici să reprezinte, în spirit ecumenic, toate tendințele ideologice actuale.
O adunare largă și vădit eterogenă a inclus, inevitabil, și figuri discutabile. Nu mi-a fost clar dacă Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS) își vrea o explicită delimitare de moștenirea fostului Partid Comunist Român și a Securității. Reprezentanții grupului Identitate Națională au pledat pentru asumarea memoriei traumatice a dictaturii.
Personal, am combătut atavismele zalmoxiene ale național-comunismului, dar și combinația letală între etnicism și ortodoxism („-ism” aici ca ideologie, nu confesiune, n.r.). A fost exclusă orice deviație neolegionară sau tracomanie perenialistă.
Tocmai acest refuz al extremismului a permis discutarea rolului credinței în configurarea spațiului public, relația dintre virtute și integritate, constituția etică a capitalismului și raportul dintre morală și muncă. Recunoașterea contribuției Bisericii la sănătatea spirituală a națiunii n-a sucombat tentației clericalismului. Dimpotrivă, participanții au remarcat dimensiunea laică a parteneriatelor între comunitățile religioase și instituțiile cu rol terapeutic, social sau educativ. Nimeni, ce-i drept, n-a socotit oportună demitologizarea creștinismului prin promovarea unor opere dramatice în care Iisus Hristos devine amantul Mariei Magdalena, iar Apostolul Pavel un prezumtiv asasin. Pentru a promova asemenea „capodopere”, bâlciul literar e plin de scriitori kitsch și de amatori de senzaționalism.
Să recapitulăm…
Paradoxul coabitării nu trebuie confundat cu schizofrenia. Poți să iubești geniul spiritual al Ortodoxiei răsăritene fără a ignora exactitatea ingineriei nemțești; poți savura aromele Balcanilor în timp ce admiri, fără complexe, rigoarea administrației austriece; nici înțelepciunea paremiologică a universului țărănesc (pe cale de dispariție) nu anulează prestigiul științelor pozitive cultivate de epistema occidentală – matematica, fizica sau biologia. Complementaritatea este mai creativă decât antiteza brută. Echilibrul e mai nobil decât orice opțiune unilaterală.
(Mihail Neamțu, sursa: Ziarul Lumina)