În noua organizare scriitoricească, Secției de dramaturgie a USR i s-a conferit rangul de Filială. Să fie un semn bun? Că, nu chiar de mult, se vehicula ideea inexistenței… dramaturgului și a dramaturgiei ca gen. A susținut-o și dl Alex. Ștefănescu, care a decretat la TV: n-are nici un rost să se publice opere dramatice, câtă vreme spectacolele sunt semnate de regizori, regizorul este fac-totum-ul în teatru, iar textul dramaturgului și-a pierdut relevanța. Dacă-i așa, e trist. Noroc că nu-i chiar așa! Doar n-o să credem că prevalența actului regizoral, oricât de inspirat și de spectaculos, poate trimite în neant, preschimbând în simple pretexte, piesele unor Euripide, Shakespeare, Cehov, Brecht, Caragiale, Sebastian care, odată intrate pe mâna regizorului, se cuvin trecute mintenaș, dacă nu chiar pe numele lui, oricum, în contu-i. Practic, asistăm pur și simplu la o tentativă de desființare a unui gen literar: mutarea hotărâtă a interesului de la scriitură la actul punerii în scenă echivalează cu expulzarea dramaturgului din peisajul literaturilor lumii – ceea ce amintește de povestirea arabă în care se spune că, dacă ai un bun conducător de cămile, dromaderul poate să lipsească! Dincolo de faptul că există și teatru destinat de la bun început numai lecturii, că spectacolul a fost și rămâne totdeauna sub semnul efemerului, că anumite puneri în scenă deformează și delegitimează autorul textului până la a te-ntreba ce-i caută numele pe afiș, vrem să credem că dl Ștefănescu nu s-a gândit să aplice eticheta „inutilă publicarea” în cazul „Macbeth” sau „Hamlet”, ci a stabilit, probabil, o anume limită temporală de la care încolo dramaturgiei nu-i mai rămâne decât rolul furnizării de texte-pretexte.
Odată cu nașterea secolului XXI, genul și-o fi încheiat misia, predând cu supunere ștafeta directorului de scenă? Cum de nu s-a sesizat până acum inutilitatea textului dramatic? Doar statutul regizorului, în esență, nu s-a schimbat măcar de la 1870 încoace, când se consideră că a apărut (în spectacolele de la Meiningen) regia modernă în teatru. Trebuie să credem că, în viziunea criticului, prestația regizorală a suferit de curând o mutație radicală prin asumarea (confiscarea) unor prerogative ce, prin definiție, nu-i aparțin – numai că la mijloc e-o regretabilă confuzie de planuri: una-i arta scrisului, alta-i arta scenică.
Dacă dl Ștefănescu s-ar fi născut cu un veac înainte și și-ar fi impus punctul de vedere (regia modernă de teatru funcționând și atunci), în bibliotecile României n-ar mai fi fost rânduite operele lui – ajunge un singur nume – Caragiale! Pe de altă parte, cei ce urmăresc fenomenul teatral contemporan pot lesne constata că nu-s puține spectacolele în care pe afiș scrie (de pildă) Cehov și ceea ce se petrece în scenă n-are nimic comun cu Cehov, după cum o montare a unui teatru din nordul românesc a capodoperei „Romeo și Julieta” este lipsită complet taman de ceea ce ar trebui s-o definească – poezia shakespeariană.
În spațiul acestei rubrici am relatat, nu de mult, despre spectacolul cu „O scrisoare pierdută” (devenită „Scrisoarea”), în care Horațiu Mălăele, în postură de regizor la Teatrul Național „I.L. Caragiale”, a făcut ce-a vrut din textul patronului, eliminând scene, repartizând altor personaje decât cele hotărâte de Caragiale hălci de te ș.a.m.d. Ce ne-am face fără cărțile din raft? Cât privește dramaturgii contemporani, desproprietăriți și trecuți la munca de jos, adică, la rangul de umil scutier al regizorului, s-ar cuveni luată în discuție nu numai ciudata propunere de interdicție la tipar, ci și încălcarea flagrantă a drepturilor de proprietate intelectuală asupra unor texte mutilate de montări abuziv ireverențioase. Ce-ar spune un poet dacă actorul ce-i recită versurile ar „rearanja” poezia după inspirația și cheful propriu?
