„A fi român, o chestiune cu precădere de duh”

Istoria devenirii neamului românesc, cu figurile sale mărețe și eroii săi martiri, s-a țesut în jurul lui Hristos. Astăzi, din păcate, lipsesc personalitățile politice cu adevărat remarcabile, înțelepte, echilibrate, smerite, cu reală frică de Dumnezeu, întru totul jertfitoare, afirmă Costion Nicolescu. Potrivit acestuia, esența poporului român, și anume credința în Dumnezeu, se subțiază în vremurile noastre pe măsura slăbirii credinței. Un român frumos lasă să răzbată în orice lucrare frumusețea originară cu care a fost înzestrat neamul românesc, precum și frumusețea personală, ca mădular al acestui neam.
Ce înseamnă istoria românilor pentru dumneavoastră?
Istoria nașterii și a devenirii neamului românesc în jurul lui Hristos, împreună cu Hristos, în Biserică. Și a întâlnirii cu El. Și a conlucrării cu El prin fapte eroice și prin acte de cultură. Prin jertfă. Istoria Satului românesc, caracterizat de o cultură a Învierii, slăvitoare, și istoria Bisericii române, cu sfinții ei cunoscuți și necunoscuți. Dar și istoria voievodală. Marile personalități ale istoriei noastre „politice”, în cap cu sfinții ei: Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare și Sfânt, Constantin Brâncoveanu cu fiii lui. Dar și cei asemenea lor, precum: Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Barnovschi ș.a. Asta și pentru că extrem de importante sunt pentru mine și faptele lor culturale. Eroi martiri precum Horia și Avram Iancu.
Momente de eroism colectiv: Posada, Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Grivița și Plevna, Mărășești și câte altele asemenea.
Ce anume vă doare gândindu-vă la români, la România?
La români: lipsa de conștiință că se trag dintr-un neam bun, și că trebuie să viețuiască în virtutea acestei nobile descendențe. Lipsa de acuratețe în lucruri simple. Bășcălia fără limite. Încercarea de a se băga în lucruri pentru care nu au competență, cu aerul că le știu pe toate. Lipsa unor personalități politice cu adevărat remarcabile, lipsite de politicianism, înțelepte, echilibrate, smerite, cu reală frică de Dumnezeu, întru totul jertfitoare (din proprie voință, nu obligate de o situație sau alta) în ultimii 150 de ani. Căderea în capcana falselor valori sau a nonvalorilor lumii contemporane, venite din spații culturale care-L ignoră pe Dumnezeu. Asimilarea fără discernământ a unor propuneri subculturale venite din lumea largă. Inadaptabilitatea la cultura urbană și lipsa de rodire aferentă. Promovarea și vizibilitatea excesivă a unor false valori sau a nonvalorilor.
La România: faptul că este împuținată, că nu este respectată de români, uneori este chiar pângărită de aceștia. Faptul că, prea adesea, nu este conștientă de darurile nestemate cu care a fost înzestrată de Dumnezeu și nu le rodește cum s-ar cuveni.
Ce vă bucură cel mai mult la români, la România?
La români: Simplitatea. O anumită curăție originară, care a început, din păcate, să se piardă tot mai mult. Trăirea dorului. Ingeniozitatea (când e folosită în scopuri onorabile). Umorul, răbdarea, încrederea în Dumnezeu, zelul ctitoricesc. La cei vechi, gustul nesmintit pentru frumos, vizibil și în obiectele cele mai umile. Geniile smerite.
La România: Frumusețea ei originară. De nespus! Faptul că este cu totul și cu totul specială. Inclasabilă. Inexplicabilă. Neîncadrabilă. Plină de taină. Cultura țărănească – cultură a Învierii. Cultura bisericească, de o varietate incredibilă. Împletirea lor, precum în firul de mărțișor. Acela străvechi, cu alb și negru. Faptul că se mai nasc în România oameni frumoși, frumoși în fel și chip, frumoși în toate cele, pe care-i întâlnești foarte adesea în viața simplă, departe de scenele zgomotoase și lumina ucigătoare de taine a reflectoarelor.
V-ați bucurat sau v-ați întristat vreodată că sunteți român?
M-am bucurat pentru fiecare izbândă românească. M-am întristat pentru fiecare eșec. Le-am resimțit ca personale. Din păcate, în această privință, bucuriile se împuținează și întristările se înmulțesc. Dar mă anin, din spirit de conservare, de orice izbândă. Mi se pare că binele iese biruitor și izbăvitor chiar și atunci când este asaltat, spre copleșire, de mult rău. Căci Dumnezeu este totdeauna de partea făptuitorilor de bine, încurajând, ajutând, împlinind.
Care vi se pare a fi esența poporului nostru?
Credința în Dumnezeu. O bună raportare la Dumnezeu, prin realizarea caracterului personal al acestei relații. Esența poporului român în vremurile noastre se subțiază pe măsura slăbirii credinței. Dacă ar dispărea credința, ar dispărea și poporul român, ar fi cel mult un mutant al acestuia. Frumusețea simplă și profundă. Spiritualitatea intrinsecă, implicită chiar și a micilor acte de viață. În sens negativ, din păcate, cultivarea neabătută a unui foarte păgubos, din punct de vedere istoric și spiritual, duh al dezbinării.
Ce au românii de oferit lumii de astăzi?
Un anumit respect față de Biserică. O anumită bună raportare la Dumnezeu. O știință de a face față unor situații imposibile. O anumită răbdare. Unele individualități remarcabile. Dar ar trebui să ofere mai mult. Curăție sufletească. Înțelepciune în abordarea provocărilor lumii contemporane. Refuzul consumismului. Respect și chiar iubire față de natură, nu numai afirmată, ci probată prin fapte. (Nu era oare românul frate cu codrul, nu-i erau prietene toate câte mișcă, râul, ramul?) Echilibru. O atitudine responsabilă, optimistă. Fermitate în afirmarea valorilor creștine tradiționale. Demnitate bine întemeiată.
Există ceva ce v-a marcat în urma discuțiilor avute cu românii plecați în străinătate?
Nu m-a marcat, dar am observat cu interes, uneori și cu oarece uimire. La unii o nostalgie, deși nu s-ar mai întoarce niciodată acasă. Se mulțumesc să poarte Patria cu ei, în inima lor (două cazuri celebre: George Enescu, Constantin Brâncuși). La alții o negare aproape totală a rădăcinilor, a țării de origine, până la disprețuire. La alții o dezrădăcinare rapidă, vizibilă, de pildă, în uitarea rapidă a limbii materne. La alții durerea pentru nereușitele țării de baștină. La alții, nimic. Părerea mea este că și cei mai adaptați, și cei mai integrați rămân, totuși, în locurile lor de adopție, străini, în simțirea lor cea mai intimă, ultimă.
Care credeți că ar fi datoria dumneavoastră față de români, dacă considerați că aveți o datorie?
Datoria mi-o socotesc numai față de acei români care-și asumă cu adevărat Patria. Datoria mea este imensă. În sensul că am primit enorm și am oferit foarte puțin. Datoria mai constă în a-mi recunoaște apartenența, descendența, tradiția istorică, a nu mă lepăda de ele, a le pune în lucrare pentru prelungirea lor întru cele bune. Datoria fiecărui om care-și asumă condiția de român este aceea de a rodi plenar și de a-și pune rodirea, în primul rând, în slujirea patriei, iar prin ea și în slujba altor neamuri. Cam în felul acesta îmi văd și eu datoria, în cadrul datoriei generale a oricărui român firesc, conștient că apartenența sa etnică este un dar prețios anume pentru el primit de la Dumnezeu, un talant ce trebuie înmulțit ca atare.
Cum ați descrie un român frumos? Ați întâlnit?
Un român frumos… Pusă astfel, întrebarea pune accent pe român, nu pe frumusețe. Are în vedere punerea condiției etnice într-o stare de frumusețe, de transfigurare, de lumină interioară exprimată în lucrarea exterioară.
A fi român nu mi se pare a fi numai o chestiune de sânge, ci și una de duh, poate cu precădere de duh. Un român frumos lasă să răzbată la lucrare frumusețea originară cu care a fost înzestrat neamul românesc, precum și frumusețea sa personală, ca mădular al acestui neam. (Observați că vorbesc mai mereu de neam, iar nu de popor sau de etnie sau de națiune. Mi se pare că spune mai apropiat referitor la obiectul convorbirii noastre.)
Am întâlnit români frumoși. Mulți. Personalități, dar și oameni simpli, „anonimi”. Țărani îndeosebi. Din cei de structură veche și bună. Personalitățile mai mult sau mai puțin vizibile le-am menționat în parte prin răspunsul la prima întrebare. Frumoși sunt copiii mei, nepoții mei. (Copiii sunt în general frumoși, și nu poți decât să te miri la nesfârșit cum de unii dintre ei își pierd grav frumusețea, ajung a se îmbolnăvi mortal de urât.) Frumoși sunt prietenii mei. Frumoși sunt enoriașii din parohia mea. Frumoși sunt oamenii duhovnicești pe care i-am întâlnit.
Și ceva despre româncele frumoase. Fetele cele mai frumoase le întâlnesc în situațiile banale, zilnice. În metrou, în magazine, prin spitale… Mă și mir cum canalele de televiziune ne propun cel mai adesea false frumuseți, făcute și contrafăcute, măsluite, ignorându-le pe cele genuine, fruste, emanând prospețime și curăție. Pe cât se vede, expunerea îndelungată la lumina reflectoarelor din studiourile TV dăunează grav frumuseții.
(Ziarul Lumina)