A fi creștin înseamnă a învăța să mori

E o decizie radicală aceasta, a sihastrului, e calea cea mai abruptă către Împărăție. Dar și creștinul din lume e chemat tot la a muri. O spune chiar Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce își iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică” (Ioan 12, 24-25). Iar Sfântul Pavel accentuează natura paradoxală a relației dintre viață și moarte, în concepția creștină: „Căci dacă viețuiți după trup, veți muri, iar dacă ucideți, cu Duhul, faptele trupului, veți fi vii” (Romani 8, 13). Dar cum se poate muri și ce fel de viață însoțește această moarte la care este chemat orice ucenic al Domnului?
Pentru a fi convins că este nevoie mai întâi să mor, că nu pot trăi cu Hristos doar „adaptându-mi” viața sau „îmbunătățindu-o”, e suficient să constat că, oricât m-aș strădui, nu reușesc să trăiesc la nivelul exigențelor evanghelice, la înălțimea dumnezeieștilor porunci: „a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” (Romani 7, 18-24). Răspunsul la întrebare este lesne de anticipat: „Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru”(Romani 7, 25).
Așadar, nu avem de ales între a ne trăi viața (mai ales în sensul în care unele spoturi TV ne îndeamnă) și a muri lumii, ci avem de ales între două morți. Prima dintre ele este aceea pe care o gustăm în chip natural, când ne lăsăm biruiți de cele ale lumii, de poftele și de mândria noastră. Despre ea avertizează Mântuitorul, când le zice iudeilor: „Voi sunteți din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus deci vouă că veți muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre” (Ioan 8, 23-24).
Cea de a doua moarte nu vine în chip natural, precum prima, ci este o alegere, aș spune, eroică. Ea debutează chiar în momentul în care omul se naște din nou, „din apă și din Duh” (Ioan 3, 5). „Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Romani 6, 3-4). Iar cum anume „să umblăm”, ne arată același apostol al neamurilor, învățându-ne că răstignirea devine pentru cel ce-și asumă condiția de creștin un fapt cotidian: prin Crucea Domnului, „lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Am un gând de slavă deșartă sau de judecată la adresa cuiva? Îmi răstignesc mintea, strigând la Dumnezeu, chemând Numele Său, până pleacă aceste gânduri. Îmi vine să dau o replică acidă cuiva care mă nedreptățește sau mă jignește? Îmi răstignesc această pornire și renunț la a-mi căuta dreptatea, cerând smerenie de la Dumnezeu. Mi se face poftă de carne în zi de post? Îmi răstignesc pofta de dragul Domnului (de unde și vorba populară: „mai pune-ți pofta-n cui!”)… Și în toate mă răstignesc, căutând necontenit nu pe ale mele, ci pe cele ale lui Dumnezeu. Făcând așa, adică „luându-mi crucea” (Cf. Matei 16, 24), ajung la constatarea că „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2, 20).
„Nebunie – va striga omul contemporan –, un astfel de lucru este imposibil, echivalează cu o anulare a omului, cu o înstrăinare de el însuși. Doar un bolnav psihic își asumă altă identitate decât cea proprie!” Că lucrul acesta nu numai că este posibil, dar se și întâmplă în mod curent cu cei din lume, reiese limpede din câteva exemple, precum: o femeie absorbită de telenovela la care suferă sau se bucură funcție de scenele de pe ecran, un copil cufundat în jocul de pe calculator, un intelectual adâncit într-o carte, călătorind prin universul ideilor unui autor, un utilizator de Facebook care-și asumă o falsă identitate sau, ca să fim în ton cu finalul acesta de Campionat European, spectatorii din tribune, care „trăiesc” cu intensitate fiecare fază creată de fotbaliștii de pe teren. Sunt nenumărate situațiile în care, de-a lungul unei zile, omul este tentat să trăiască o altă viață decât cea proprie. Încât, problema nu este dacă să renunțăm sau nu la noi înșine, ci pentru cine sau pentru ce vom face acest lucru ineluctabil? Cu siguranță, câștigat nu poate fi decât cel care renunță la sine de dragul lui Dumnezeu. Dacă tot ajung să trăiesc viața altcuiva sau să mă risipesc în cele din afara mea, măcar să aleg ceva la modul absolut, viața dumnezeiască.
Această renunțare la viața proprie, adică moartea de dragul lui Hristos, ne aduce și adevărata viață – cea veșnică, și adevărata noastră identitate – cea de persoană în relație de iubire cu Persoanele Preasfintei Treimi. Numai așa ajung să aflu cine sunt sau, mai exact, cine sunt chemat să devin. Sau, ca să folosesc o expresie dragă iubitorilor literaturii de „dezvoltare personală”, doar așa pot ajunge să-mi „valorific întreg potențialul”. Nu e ușor deloc, de aceea ne și avertizează Părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul: „a trăi creștinește nu e cu putință, creștinește este cu putință numai a muri”. Chiar și așa, e infinit mai multă viață în fiecare clipă în care mor pentru Hristos, decât în momentele în care mi se pare că „îmi trăiesc viața”. (Sursa: Doxologia.ro, pr. Constantin Sturzu)