A doua săptămână a Postului Mare

Luminează-ți inima cu credința, întărește-o cu nădejdea, încălzește-o cu dragostea, cădește-o cu rugăciunea, curăță-o cu lacrimile, hrănește-o cu Sângele Domnului și o înalță spre cer precum o candelă aprinsă.
Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ți-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului și Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să I-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învață să îți păzești inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea și curăția inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ți-a dăruit toate.
Luminează-ți inima cu credința, întărește-o cu nădejdea, încălzește-o cu dragostea, cădește-o cu rugăciunea, curăță-o cu lacrimile, hrănește-o cu Sângele Domnului și o înalță spre cer precum o candelă aprinsă. Numai așa vei putea aștepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conștiinței. De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoiește des sfatul Tatălui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzește-ți inima, căci din ea izvorăște viața. (Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în marele post, editura Predania, București, 2010)
La spovedanie nu vorbiți despre propriile virtuți, ascunzând patimile care infectează sufletul!
Dumnezeu știe virtuțile noastre, și deci nu are nevoie de vreun interpret. Așa cum în fața doctorului ne arătăm numai bolile, tot așa să facem și în fața părintelui duhovnic: să ne mărturisim numai patimile sufletului, cu duh umilit și zdrobire.
A discuta cu părintele duhovnic despre propriile virtuți și fapte bune, neglijând și chiar ascunzând cu bună știință patimile care infectează sufletul, este asemănător cu ceea ce face un bolnav care discută cu doctorul despre tăria și sănătatea fizică, nepomenind nimic despre boala care îi macină trupul. A vorbi cu părintele duhovnic despre virtute și realizări, utilizând și un limbaj pompos, este o atitudine fariseică, un semn al laudei de sine și al slavei deșarte – o faptă total nepotrivită, cu atât mai mult cu cât ne aflăm la spovedanie, unde ne mărturisim în fața lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să uităm că în timpul spovedaniei noi stăm și ne mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu ca să aflăm milă și să primim iertarea păcatelor.
Dumnezeu știe virtuțile noastre, și deci nu are nevoie de vreun interpret. Așa cum în fața doctorului ne arătăm numai bolile, tot așa să facem și în fața părintelui duhovnic: să ne mărturisim numai patimile sufletului, cu duh umilit și zdrobire. Întrucât cei ce se spovedesc se pregătesc pentru Sfânta Împărtășanie, aceasta este un motiv în plus pentru ca pregătirea necesară să aibă un caracter ireproșabil.
(Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăință și spovedanie, Editura Egumenița, 2004)
Ce trebuie făcut după rugăciune?
Rugăciunea are însușirea că dacă te rogi bine, cum trebuie, nu-ți mai vine să te apuci degrabă de treburi: cine a gustat dulce, n-o să mai vrea amar.
Când termini de făcut rugăciunile, să nu treci îndată la alte îndeletniciri, ci să stai iarăși puțin și să te gândești ce ai făcut și la ce te îndatorează asta, păstrând mai ales ceea ce te-a înrâurit puternic. Rugăciunea are însușirea că dacă te rogi bine, cum trebuie, nu-ți mai vine să te apuci degrabă de treburi: cine a gustat dulce, n-o să mai vrea amar, iar gustarea acestei dulceți este scopul pentru care citim rugăciuni, și prin ea se cultivă duhul rugăciunii. Dacă vei face această mică pravilă, vei vedea în scurtă vreme roadele ostenelii rugăciunii. Orice rugăciune lasă urme în suflet, continuarea ei după această rânduială o înrădăcinează, iar răbdarea în această osteneală aduce și duhul rugăciunii.
(Școala ortodoxiei pentru începători, Editura Sofia, sursa: www.doxologia.ro)