Înălțarea Domnului– Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Informații legate de acest praznic împărătesc se găsesc la Sfinții Atanasie al Alexandriei, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nyssa, Eusebiu de Cezareea, Fericitul Augustin și alții, dar și în Constituțiile Apostolice; pelerina Egeria, în jurnalul său de călătorie, descrie festivitățile care aveau loc în Biserica „Nașterii Domnului” din Betleem cu această ocazie.
La început, Înălțarea Domnului și Cincizecimea se serbau împreună, Înălțarea fiind considerată preludiul Cincizecimii. Legătura dintre Înălțare și Cincizecime se descoperă în cuvintele Mântuitorului: „Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.” (Ioan 16, 7).
Începând cu secolul al V-lea, când cele două sărbători au intrat în tradiția Bisericii, ele s-au separat. Probabil că s-a avut în vedere Canonul 43 al Sinodului local de la Elvira (Spania, 300), care condamna practica respectării unei sărbători la 40 de zile după Înviere în detrimentul serbării Cincizecimii.
Sărbătoarea își are fără îndoială o motivație scripturistică. Sfântul Evanghelist Luca afirmă că Înălțarea Domnului a avut loc la 40 zile după Învierea Sa, adică după ce Hristos „S-a și înfățișat pe Sine viu după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se (Apostolilor, n.n.) timp de patruzeci de zile și vorbind cele despre Împărăția lui Dumnezeu.” (Fapte 1, 3).
În sinagoga din Capernaum, Iisus i-a întrebat pe apostoli: „Dacă veți vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6, 62). Acesta era de fapt răspunsul Său dat celor care murmurau împotriva Lui, atunci când le-a zis: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu.” (Ioan 6, 51).
În Cuvântarea de despărțire, Hristos le-a spus: „Mă duc să vă gătesc loc.” (Ioan 14, 2); altădată, „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.” (Ioan 20, 17).
Momentul Înălțării Domnului a fost anunțat de Hristos Însuși cu prilejul înfățișării înaintea arhiereilor: „De acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Puterii și venind pe norii cerului.” (Matei 26, 64).
În Rugăciunea arhierească spune: „Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea.” (Ioan 17, 4-5).
Înălțarea Mântuitorului Iisus Hristos a adeverit spusele pe care El Însuși le-a rostit în fața apostolilor și, îndată ce acestea s-au împlinit, ei au fost încredințați de adevărul că „nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel Ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 13-15).
Până și psalmistul David a anticipat evenimentul: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiță.” (Psalmii 46, 5); sau: „Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei.” (Psalmii 23, 7).
Sfântul Grigorie de Nyssa, comentând viziunea prorocului Isaia, spune că îngerii se plecau peste tăriile cerului, întrebându-se uimiți: „Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veșmintele Sale mai roșii decât ale celui ce culege la vie, cu podoabă în îmbrăcămintea Lui și mândru de belșugul puterii Lui?” (Isaia 63, 1).
Aceste detalii exprimă legătura evenimentului cu profețiile făcute încă din perioada Vechiului Testament, arătând împlinirea profeției lui David despre Înălțarea Domnului.
În Noul Testament, Sfinții Evangheliști Marcu și Luca acordă momentului Înălțării Domnului doar câteva cuvinte; desigur, ele sunt pline de învățături dogmatice, relatările concentrându-se pe ultimele cuvinte ale Mântuitorului, care stabilesc și definesc rolul și semnificația Bisericii în lume și legătura ei cu Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Marcu consemnează că ultima întâlnire a Mântuitorului cu apostolii, în Ierusalim, a avut loc când cei unsprezece stăteau la masă. Aici, Iisus i-a certat „pentru necredința și împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Marcu 16, 14).
Apoi le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim până ce nu vor fi botezați cu Duhul Sfânt (Fapte 1, 5). Sfântul Evanghelist Marcu prezintă în treacăt momentul: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu.” (Marcu 16, 19).
Sfântul Evanghelist Luca prezintă mai întâi încredințarea ucenicilor de către Iisus despre realitatea Învierii Sale, prin faptul că mănâncă alături de ei pește fript și fagure de miere și totodată le tâlcuiește cele scrise de proroci despre El. Ulterior, precizează: „I-a dus afară până spre Betania și, ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer.” (Luca 24, 50-51).
În relatarea pe care a făcut-o în Faptele Apostolilor, Sfântul Evanghelist Luca redă într-o descriere mai detaliată faptul Înălțării Domnului la cer, aducând noi amănunte privind acest eveniment. El spune că, după ce a petrecut cu ei timp de 40 de zile de la Învierea Sa, le-a poruncit să nu părăsească Ierusalimul (Fapte 1, 4-5), ci să aștepte Pogorârea Sfântului Duh, pentru a deveni martorii Lui până la marginile pământului.
Și acestea zicând, „pe când ei priveau, S-a înălțat și un nor L-a luat de la ochii lor. Și privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbați au stat lângă ei, îmbrăcați în haine albe, care au și zis: Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer.” (Fapte 1, 9-11).
Sfinții Apostoli Petru și Pavel în Efeseni 1, 20; Evrei 9, 12, 24; 10, 12; I Petru 3, 22 scriu și ei despre acest eveniment, mai ales pentru a sublinia dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Hristos S-a înălțat la cer prin propria-I putere dumnezeiască, cu același trup cu care a înviat; un trup transfigurat, un trup care nu se mai supunea legilor materiei. Trupul Domnului Iisus înviat era capabil să biruie legile naturale, precum cea a gravitației, lege care ne ține legați de pământ.
Însă paradoxul Înălțării Domnului constă în faptul că Hristos S-a înălțat pentru a rămâne pururea cu cei care cred în Evanghelia Sa: „Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20). Nu-și părăsește moștenirea câștigată cu scump Sângele Său. Rămâne nedespărțit de ea.
El S-a înălțat, dar izvorul învățăturii Sale – Evanghelia și Sfânta Euharistie – ne-a rămas nouă, celor botezați, prin care Hristos va fi prezent în noi, cu noi și în mijlocul nostru până la sfârșitul veacurilor; totodată, Hristos lucrează prin puterea pe care Duhul Sfânt o dă preoților Bisericii prin Taina Preoției.
Teologii numesc Înălțarea Domnului sărbătoarea mântuirii împlinite. Dacă prin Jertfa și Învierea lui Hristos actul de mântuire a lumii s-a împlinit, prin Înălțarea Sa la cer Hristos a consfințit opera de mântuire a întregii omeniri. De altfel, Înălțarea Domnului cu trupul la cer certifică îndumnezeirea făpturii omenești (II Petru 1, 4). Prin Hristos, omenirea întreagă se înalță la cer, căci firea umană, prin trupul înviat al Domnului, s-a preaslăvit cu El în Sfânta Treime. „Prin preaslăvita Ta Înălțare ai îndumnezeit trupul pe care l-ai luat și l-ai cinstit cu șederea de-a dreapta Tatălui”, glăsuiește Rugăciunea a treia din Rânduiala Sfintei Împărtășanii.
Înălțarea Domnului este dovada că oamenii sunt creați pentru a moșteni viața veșnică; nu pentru a moșteni pământul, ci pentru a se înălța la cer; nu pentru mormânt ori putreziciune, ci pentru slavă. De aceea, Înălțarea Domnului este mărturia că Fiul lui Dumnezeu nu a părăsit lumea, ci a păstrat o legătură necontenită cu oamenii, cu apostolii în primul rând, pentru ca ei înșiși – și prin ei și noi – și toți oamenii să se convingă de adevărul Învierii. Și abia după ce ei s-au convins, afirmă părintele Dumitru Stăniloae, a venit Înălțarea Lui cu trupul „de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl”. Este ceea ce sesiza Sfântul Chiril din Alexandria într-un cuvânt al lui Iisus: „Mă veți face să mă înalț; Mă veți înălța”.
Și după ce umanitatea Lui a ajuns pe deplin lăcaș al Duhului, abia atunci S-a revărsat Duhul deplin peste întreaga umanitate.
Deși Hristos nu mai este în lume cu trupul, prezența Lui spirituală cuprinde întregul univers al Bisericii, trupul Său tainic, al cărui cap El este, lăsând ca toate cele lumești ale pământului să se micșoreze până la transfigurarea lor totală, când Dumnezeu va fi „totul întru toate”, prin Biserica Sa – „plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1, 23).
De aici și caracterul eshatologic al sărbătorii, concentrat în afirmația îngerilor: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer.” (Fapte 1, 11).
Așadar, Hristos va veni iarăși întru slava Sa „ca să judece viii și morții”, cum mărturisim în Simbolul de credință. Însă propria-I Parusie nu este știută de nimeni (Matei 24, 26). Pentru a sublinia acest adevăr, și Biserica vine, în această zi a Înălțării Domnului, cu rugăciunile ei, pentru ca toți cei aflați în această așteptare, din toate timpurile și locurile, să se împărtășească de slava împărăției lui Dumnezeu.