Ortodoxia ne păzește de snobismul teologic

Am putea defini snobismul drept tendința de a fi în pas cu cel mai nou lucru - fie că vorbim despre modă, despre gândire sau despre teologie. Aceste ultime noutăți pot fi atrăgătoare dintr-un număr de motive: pentru că au un aer monden, pentru că sunt în pas cu ultima modă sau pentru că e un mod de a semnala apartenența la „lumea bună”. Însă faptul că sunt noi și mondene nu le face să fie, neapărat, benefice sau adevărate; ba dimpotrivă.

„Nouă din zece idei pe care le considerăm ca fiind noi sunt pur și simplu vechi erori care au revenit într-o formă nouă”, scria eseistul britanic G. K. Chesterton. Problema cu aceste vechi erori ce revin în forme veșnic reînnoite și la modă nu e doar aceea că ele sunt greșite; problema este aceea că aceste idei au consecințe foarte concrete. Iar dacă vorbim despre ideologii sau despre teologie, consecințele unor astfel de erori pot fi dezastruoase - atât la nivel personal, pentru sufletul fiecăruia dintre noi, cât și la nivelul unor societăți întregi, devastate de răul unor ideologii sau teologii nocive, și chiar la nivelul întregii omeniri.

Antidotul în fața acestor erori și erezii care marchează, în fiecare epocă, „spiritul vremii” îl reprezintă claritatea de a numi binele drept bine și răul drept rău. Și nu doar general și teoretic, ci în mod aplicat, referindu-ne la situațiile concrete de viață și la problemele specifice fiecărei epoci și fiecărei societăți. Această claritate trebuie să fie dublată și de un mare curaj. E nevoie de mult curaj, în special în vremuri ca ale noastre, dominate de relativismul moral, să afirmi că adevărul există și că el poate să fie cunoscut; și să îl și numești în situații foarte dificile, pe teme cum ar fi cele de moralitate sexuală, sau de bioetică, unde presiunea ideologică și politică e una extremă. E nevoie, de asemenea, de curaj să afirmi că viața și creația sunt guvernate de niște legi duhovnicești imuabile, obiective, care nu pot fi încălcate fără consecințe, fără a suferi pedagogia divină sau chiar moartea. Această claritate este sinonimă cu Ortodoxia sau cu tradiția - cu alte cuvinte, cu tezaurul lăsat moștenire de Sfinții Apostoli și transmis nealterat, din generație în generație, prin lanțul de aur al sfinților.

Tot de la Sfinții Apostoli, Biserica a primit și puterea de a păstra neschimbat adevărul de credință, adevăr revelat prin Întruparea Mântuitorului. Așadar, dacă succesiunea apostolică presupune, înainte de toate, succesiunea în adevăr, Ortodoxia, sau dreapta credință, presupune claritatea și curajul de a mărturisi adevărul de credință și de a numi, deschis, răul din fiecare epocă și din fiecare societate. Din cele două atitudini va rezulta o raportare foarte diferită față de credință și de Biserică. Prima abordare va vedea în Biserică o instituție lumească a cărei valoare se măsoară în „dezinhibare”, în disponibilitatea de a-și schimba învățătura după ultima ideologie sau ultima modă. Biserica va fi, din această perspectivă, un ONG cu funcție socială, un prestator de servicii religioase și de asistență psihologică. Utilitatea ei se va măsura strict în măsura în care va reuși să se ajusteze la aceste așteptări și să ne confirme în toate căderile și slăbiciunile noastre, pentru a ne proteja de eventuala traumă de a ne simți vinovați și de a ne confrunta onest cu propria noastră conștiință.

A doua abordare va vedea în Biserică un antidot și un medicament pentru cele mai mari căderi, ispite și probleme din fiecare epocă și din fiecare societate. Ea ne vindecă, pe fiecare în parte și societatea în ansamblu, punându-ne în față o oglindă realistă a precarității noastre umane și spirituale; altfel spus, pregătindu-ne pentru recunoașterea propriei condiții căzute și asumarea propriilor greșeli, fără de care este imposibilă reintrarea omului în adevăr și revenirea noastră, a tuturor, în fire. Snobismul teologic poate fi generator de confort psihologic pe termen scurt și poate atrage aplauzele lumii, însă pe termen lung este găunos, normalizează și justifică răul și duce inevitabil la mari căderi, atât pentru cei care îl practică, cât și pentru discipolii acestora. În vreme ce dreapta credință și tradiția pot fi, pe termen scurt, asemenea unui medicament amar - nu e plăcut să ne vedem așa cum suntem, plini de răutăți și de beteșuguri; însă tocmai prin asta curăță răul, ne reîmpacă cu Dumnezeu și ne pregătesc să devenim cei care eram meniți cu adevărat să fim.

Snobism sau Ortodoxie? Nu e greu de spus ce ar alege orice om pragmatic și rațional.

(Cătălin Sturza , Ziarul Lumina)