Rugăciunea „Tatăl nostru”

De multe ori suntem co­ple­șiți de cuvinte. Sunt prea multe în lumea noas­tră. Există o inflație a vorbelor. Suntem prinși într-o colivie a cuvintelor goale, care ne inundă din toate direcțiile. Singuri în mijlocul atâtor cuvinte, încercăm să rezolvăm problema înmulțind chiar ceea ce a generat-o: cuvintele. Până și slujbele bisericești ne apar adesea ca un exces de cuvinte, a căror consistență nu o mai putem prinde.

În miezul cuvintelor lumii sunt cuvintele Cuvântului. Singura rugăciune rămasă de la El, cuvintele pe care Domnul Însuși le-a rostit când ucenicii au întrebat cum să se roage, a fost: Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, fie voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ... O singură rugăciune atotcuprinzătoare. Când o rostim, ne alăturăm corului de rugători, care de vreo două mii de ani o spun neîncetat în toate limbile pământului. Trăim într-o lume divizată, cu suflete împărțite și cu vieți zbuciumate. Totuși, dincolo de toate împărțirile creștinilor, rugăciunea aceasta se aude la unison. Unitatea este un privilegiu pierdut de multă vreme, în chiar zorii istoriei noastre, dar de fiecare dată când rostim Tatăl nostru..., ne adunăm cu toții în brațele lui Dumnezeu, Tatăl nostru.

După cum observa un episcop catolic, Robert Barron, nu avem cum să fim cu toții frați, oricât de mult ne-am dori și oricât de mult arsenal ideologic am investi în această direcție. Comuniunea nu este o convenție și nu se poate întemeia de jos în sus.

Când spunem Tatăl nostru Care ești în ceruri, afirmăm mereu că destinul nostru uman nu poate fi epuizat aici. Modelul lumii noastre se găsește în afara ei. Rugăciunea aceasta ne amintește de depen­dența noastră cotidiană de Dumnezeu. Lui îi cerem pâinea cea de toate zilele. La El ne căutăm sensul, dar și hrana zilnică.

Aceeași rugăciune ne amintește constant rolul și locul iertării: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Iertarea este cea care ne leagă pe toți, unii de ceilalți, și împreună de Dumnezeu. Învățăm să iertăm, ne conștientizăm greșelile și nevoia de iertare.

În rugăciunea „Tatăl nostru” vorbim Domnului despre tragismul existenței, despre rău, despre ispite și vulnerabilități. Este rugă­ciunea care ne cuprinde pe noi și întreaga noastră viață, atât spirituală, cât și biologică. Iar când o rostim, o facem împreună cu Hristos și cu generațiile de creștini din întreaga lume, care spun rugăciunea asta într-un cor lipsit de diso­nanțe.

(Pr. Paul Siladi , Ziarul Lumina)