Icoana, fereastră spre Împărăţia lui Dumnezeu

„În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.”

Omul are în structura sa o însușire specifică numită cunoaștere, aceasta ajutându-l să deosebească eroarea de adevăr și credința de credulitate. Teologia răsăriteană vorbeşte despre bună­voința Creatorului de a se descoperi ca ființă spirituală personală, pe de o parte, iar pe de alta, despre potențialitatea umană în manifestarea ei rațională de a intra în dialog cu Dumnezeu. Astfel, calea posibilă înțelegerii empirice pleacă de la noi spre Ființa supremă personală, iar Revelația suprafirească vine de la Divin spre om. Descoperirea transcendentă străbate istoria omenirii începând cu cea dată protopărinților Adam și Eva și atingând culmea în Iisus Hristos. Scriptura şi Tradiţia se află într-un raport de complementaritate, Sfântul Vasile cel Mare dând mărturie în acest sens: „Din dogmele și practicile ținute de ­Biserică, pe unele le avem în învăță­tura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiția Apostolilor. Și unele și altele au aceeași putere”.

În decursul timpului, Biserica a fost atacată, de nenumărate ori, nu numai din exterior, ci și din interior prin tot felul de răstălmăciri și falsuri. Din acest motiv s-au ridicat persoane providențiale care, chiar cu prețul vieții, au apărat predaniile sfinte apostolice, printre ele numărându-se și Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic.

Istoria creștinismului, după mai multe tensiuni dogmatice, a înregistrat o virulentă dispută și în secolul al VIII-lea, când s-a stârnit o aprigă luptă împotriva cultului și cinstirii sfintelor icoane. Înfruntarea menționată poartă denumirea de iconoclasm sau iconomahie și s-a transformat într-o erezie susținută tendențios de anumiți împărați bizantini, dar și de o parte a ierarhilor răsăriteni în perioadele 726-780 și 815-842. Toată această situație a necesitat luarea unei poziții oficiale de către Biserică într-un cadru sinodal, oferindu-se, astfel, fundamentarea hristologică și eclesiologică a cinsti­rii icoanelor, în anul 787, în orașul Niceea.

Pornindu-se de la înțelegerea greșită a poruncii a II-a a Decalogului, dar și profitându-se de lipsa unor referiri concrete privind folosirea sau cinstirea icoanelor în Noul Testament, s-a considerat de către unii că imaginile pictate ale persoanelor sfinte și închinarea la ele sunt practici păgâne idolatre.

Răspândirea imaginilor sfinte în creştinismul liber

După edictul din 313, iconografia creștină a cunoscut o mare răspândire, Biserica propovăduind atât prin cuvânt, cât și prin ­imagini. În secolele IV și V, mulți dintre părinții și scriitori bise­ricești au recomandat și argumentat cultul icoanei. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) analizează pedagogic paritatea dintre rolul didactic al acesteia și al predicii și recomandă chipul zugrăvit ca mijloc de aducere aminte și de cinstire al sfinților, tot la el întâlnindu-se ideea de egalitate între imagine și prototip. Această explicație o dezvoltă în teologia sa trinitară și Sfântul Vasile cel Mare († 379), care afirmă că „cinstirea adusă icoanei se ridică la cel reprezentat în icoană”. Chipurile pictate ale persoanelor sfinte sunt reprezentări sensibile ale lui Dumnezeu în Treime, fie ale ­Mântuitorului Iisus Hristos, fie ale îngerilor sau ale sfinților, iar noi nu ne închinăm materiei din care este făcută icoana, ci persoanei reprezentate în ea. S-a afirmat adeseori că icoanele sunt Biblia neștiu­torilor de carte. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa († 394), elogiind o imagine reprezentând jertfirea lui Isaac, afirmă: „Niciodată nu am trecut pe lângă ea fără să nu vărs lacrimi, atât de pătrunzător ne-a prezentat arta picturală acest eveniment în fața ochilor”.

În viziunea Sfinților Părinți, icoana este privită în special ca mijloc de transmitere a mesajului e­van­ghelic, așadar accentuându-se rolul ei educativ și didactic, și așa se face că, spre sfârșitul secolului al IV-lea și începutul celui de-al V-lea, ea era întâlnită pretutindeni. Teologia iconografică patristică în secolele VI și VII este marcată de trecerea de la pictura murală în frescă, la mozaicuri și portrete accentuând tot mai mult conținutul dogmatic al imaginii. Apar acum redările plastice ale Sfinților doctori ­Cosma și ­Damian, ale martirilor, ale celor doisprezece apostoli, ale prorocilor, ale îngerilor, iar Mântuitorul Iisus Hristos este înfățișat ca ­Atotţiitorul ­(Pantocrator).

Înţelegerea greşită a rolului spiritual al icoanei

Cauza principală care a stat la baza tensiunii în materie de icoană este una de factură religioasă, și anume, greșita înțelegere a teologiei hristologice. Lupta efectivă împotriva icoanei începe în 726, când împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurul (714-741), influen­țat de unii episcopi din Asia Mică, ostili imaginilor sfinte, a adoptat o atitudine deschisă împotriva acestora prin două decrete. S-a încercat, de asemenea, atragerea la iconoclasm a Sfântului Patriarh Gherman al Constantinopolului (715-730), dar acesta, refuzând categoric să semneze decretul imperial și netolerând nici o modificare a învățăturii de credință, a suportat umilința de a fi înlăturat, deportat și înlocuit cu Patriarhul Anastasie, adept al politicii imperiale.

Primele măsuri iconoclaste au fost, printre altele, distrugerea icoanei Mântuitorului aflată dea­supra uneia dintre intrările palatului imperial, provocând o revoltă populară înăbușită în sânge la ordinul împăratului, apoi, episcopii ortodocși au început să fie exilați, iar credincioșii persecutați și adesea supuși la torturi, până la moarte. Imediat după măsurile oficiale împotriva reprezentărilor iconografice, Sfântul Ioan Damaschinul († 749) a răspuns scriind primul din cele trei Tratate în apărarea sfintelor icoane, cuprinzând nu numai răspunsuri la teoriile iconomahe, ci și o expunere teologică foarte completă și sistematică a învățăturii ortodoxe despre imaginile sfinte.

Prigoana a atins paroxismul sub domnia lui Constantin al ­V-lea Copronimul, fiul lui Leon al III-lea (741-755), care a şi convocat un sinod în acest sens. Prin constrângere, manipulare și oprimare, s-a asigurat prezența a 338 de episcopi la sinodul iconoclast care s-a ținut la Hieria, în 754. Deciziile acestui conciliu au fost foarte violente și exprimă o poziție extremistă, suprimând cultul Fecioarei Maria și al sfinților. De asemenea, s-a hotărât ca oricine pictează sau deține icoane să fie caterisit, dacă este cleric, sau afurisit, dacă este mo­nah sau laic. La sfârșitul lucră­rilor sinodului din 754, a fost aruncată anatema asupra iconodulilor și mărturisitorilor adevăratei cre­dințe: Sf. Gherman, Sf. Ioan Da­mas­chinul și Sf. Gheorghe al Ciprului. Poporului credincios i s-a im­pus un jurământ de credință față de iconoclasm, iar persecuțiile au început să fie deosebit de crude.

Sfinţii Nichifor şi Teodor, apărătorii icoanelor

După moartea lui Constantin Copronimul, persecuțiile au continuat, dar și-au diminuat vio­lența, fiul său, Leon al IV-lea, ­fiind un iconoclast moderat și destul de nepăsător. În aceste condiții oarecum prielnice, prin mila lui Dumnezeu, s-au întrezărit spe­ranțele unui nou Sinod ecumenic prin care să se restabilească oficial cultul sfintelor icoane. La moartea lui Leon al IV-lea, în 780, soția acestuia, ­Irina, a ocupat tronul ca regentă a fiului său minor, Constantin. Apărătoare a învă­țăturii drepte, împărăteasa a procedat la îndreptarea și restaurarea norma­lității, influențată mai ales de viitorul Patriarh al Constantinopolului, Nichifor (784-806). ­Ispitele au fost pe măsură, pentru că atunci când sinodul și-a deschis lucrările la Constantinopol, trupele instigate de episcopii icono­claști i-au împiedicat desfă­șu­rarea. Printr-un artificiu diplomatic, armatele respective au fost înlocuite și Irina a continuat proiectul său, convocând sinodul la Niceea, în 787. Au fost prezenți în jur de 350 de episcopi, dar și un mare număr de călugări. Icono­claștii au fost invitați să-și expună învățăturile, iar sinodul a decis restabilirea venerării icoanelor, adoptând o serie de măsuri pentru normalizarea vieții bisericești.

Este important de menționat și faptul că la Adunarea Ierarhică din 787 au luat parte și repre­zentanți ai clerului din părțile ­Dobrogei, greci sau daco-romani, iar soldați creștini traci din sudul Dunării i-au ocrotit pe sinodali.

Din nefericire, doctrina despre imaginea sacră nu a fost acceptată de adversarii ei, nu toată lumea fiind dispusă să primească adevărul proclamat în mod solemn. Cu toate acestea, s-a revenit la o relativă pace în Biserică, dar care nu a durat decât 27 de ani, după care a început cea de-a doua perioadă iconoclastă, așa cum este cunoscută în istoria Bisericii.

După împărăteasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, un demnitar destul de șovăielnic, care nu a luat nici o hotărâre, nici pro, nici împotriva icoanelor. Urmașul lui Nichifor, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820), a hotărât să revină la iconoclasm, inițiindu-se o nouă imix­tiune a puterii de stat în ches­tiunile interioare bise­ricești. Deși a existat o negociere destul de amplă cu Sfântul ­Patriarh ­Nichifor (810-815) în căutarea unui compromis potrivit căruia icoanele nu ar fi fost suprimate, urmând a se interzice doar venerarea lor, înaltul demnitar eclesiastic a refuzat orice învoială. Unul dintre învățații marcanți ai teologiei răsăritene, Sfântul ­Teodor Studitul, care participa la discuții împreună cu alți 270 de monahi, i-a explicat împăratului că nu deținea prerogativele conform cărora ar fi putut să se amestece în viața internă a Bisericii. Cum toate tratativele au eșuat, au început din nou perse­cuțiile, patriarhului limitându-i-se drepturile, pentru ca ulterior, în 815, să fie destituit, exilat și înlocuit cu un iconoclast, Teodot I (815-821). Iconodulii au fost din nou martirizați, iar icoane, cărți sau vase cultice decorate cu picturi distruse. Însuși Sfântul Teodor Studitul a fost târât dintr-o închisoare în alta și bătut rău. Tot atunci au pătimit și Sfântul călugăr iconar Lazăr, precum și savanții Teodor și Teofan.

Împărăteasa Teodora şi restabilirea cultului icoanelor în Bizanţ

În general, de-a lungul acestei a doua perioade, lupta împotriva chipurilor pictate ale sfinților și-a pierdut mult din vitalitatea doctrinară. Un alt reviriment iconomah a avut loc atunci când împăratul Mihail al II-lea a urcat pe tron, în 821. Deși iconoclast, el i-a chemat pe iconoduli din exil și i-a eliberat din închisori. Domnia lui a reprezentat un moment de acalmie, însă situația s-a schimbat sub domnia fiului său, împăratul Teofil, atunci când teroarea s-a aprins din nou. La moartea lui Teofil (842), văduva acestuia, ­Teodora, și-a asumat regența, fiul lor fiind minor. Împărăteasa a restabilit definitiv cultul imaginilor în cadrul unui sinod ținut la ­Constantinopol în anul 843, confirmându-se dogma venerării icoanelor formulată de Sinodul al ­
VII-lea Ecumenic astfel: „Urmând dumnezeieștile învăță­turi ale Sfinților Părinților noștri și ale Tradiției bisericești universale, rânduim ca chipul cinstitei și de viață făcătoarei cruci să se pună în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele și veșmintele cele sfințite, pe pereți și pe scânduri, în case și la drum; așa și cinstitele și sfintele icoane, zugrăvite în culori și din pietre scumpe și din altă materie potrivit făcute, precum icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus ­Hristos și a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, precum și ale sfinților îngeri și ale tuturor sfinților și preacuvioșilor bărbați. Căci de câte ori ei ni se fac văzuți prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească și să-i iubească pe cei închipuiți pe dânsele și să-i cinstească cu sărutare și cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevărată închinăciune dumnezeiască, care se cuvine numai Unicei Ființe dumnezeiești, ci cu ­cinstire după acel mod, după care se dă ea cinstitei cruci și prin tămâiere și prin aprindere de lumânări, precum era pioasa datină veche. Căci cinstirea care se dă chipului trece la prototip, și cel ce se închină icoanei se închină ființei celei închipuite pe ea. Astfel se întărește învățătura Sfinților Părinților noștri; aceasta este Tradiția Bisericii universale care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului”.

Din nefericire, întâlnim și astăzi așa-ziși creștini care dezvoltă și propovăduiesc o luptă furibundă împotriva cultului icoanelor, reactualizând, printre altele, iconomahia din secolele al VIII-lea și al ­IX-lea, iar acest iconoclasm modern nu este deloc mai puțin antihristologic decât cel din vremea de atunci. Icoana trebuie să se extindă din interior spre exterior, inima noastră, mai întâi, fiind transformată în icoană, pentru ca mai apoi să existe vibrația întregii ființe umane la vederea chipului persoanei sfinte. Iconodulii considerau că imaginea Persoanei lui Hristos, ca mărturie a Întrupării Sale, este și o mărturie a realității Tainei euharistice și, ca atare, autenticitatea imaginii, a conți­nu­tului, ­reiese din conformitatea față de această Taină. Viața Bisericii se manifestă prin comuniunea concretă cu obiectul ei. Prin acest contact, credința devine comuniune vitală cu Hristos. Astfel, în Euharistie, realitatea Trupului slăvit al Domnului depinde neapărat de autenticitatea imaginii Sale personale, pentru că Trupul Mântuitorului înfățișat în icoană este același „Trup al lui Dumnezeu care strălucește de slavă dumnezeiască, nestricăcios, sfânt și de viață făcător”  (John Meyendorff). Reprezentarea sensibilă a chipului persoanei sfinte invită la comuniune, iar aceasta este posibilă la nivel euharistic, care mai apoi se extinde din mine în celălalt.

Relaţia dintre imagine şi persoană

O icoană poate fi comparată cu o fotografie, care înfățișează pe cineva foarte drag nouă. Se întâmplă ca persoana cu implicații sentimentale pentru noi, aflată în poză, să fie plecată departe sau ­să-și fi încetat existența în această lume terestră. Când lăcrimăm în fața imaginii nu suntem impre­sionați de materialul pe care aceasta este aplicată. Hârtia poate fi chiar deteriorată de trecerea timpului. Emoția ne copleșește atunci când avem contact vizual cu figura iubită pe care o purtăm mereu în minte și inimă. Există, așadar, o prezență mult mai actualizată în interiorul nostru la vederea chipului fotografiat odinioară. Așa se întâmplă și în cazul icoanelor. Simțim ceva deosebit când ne putem exprima și fizic în ceea ce privește persoana dragă (strângem fotografia la piept și o sărutăm), iubirea pe care o simțim pentru aceasta fiind una legitimizată, confirmată și desăvârșită.

Icoana întregeşte credinţa

Cinstirea sfintelor icoane nu este închinare la idoli, idolii fiind închipuiri și fantasmagorii, ci este o formă de întregire a credinței în Dumnezeul personal, Cel Unul în ființă și Întreit în persoane, în Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, în Fecioara Maria, în îngeri și în sfinți. În teologia ortodoxă nu se concepe faptul că putem reprezenta pe Dumnezeu Cel nepătruns în ființa Sa, ci doar intrările și manifestările Sale în timp în iconomia mântuirii neamului omenesc. Așa putem da ca exemplu ­Teofania de la stejarul Mamvri, când cei trei oaspeţi îl vizitează pe Dreptul Avraam, și Epifania de la Botezul Mântuitorului, când se aude glasul din cer: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”, iar Duhul Sfânt se pogoară deasupra capului Mântuitorului în chip ca de porumbel. Chipul Domnului a fost cunoscut din timpul vieții şi activității Sale pământești, precum și al Fecioarei Maria și al sfinților, iar îngerii sunt pictați doar în manifestările lor antropomorfice.

Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic au apărat credința adevărată și dreaptă a închinării la prototip și nu a venerării materialului în sine din care este alcătuită icoana, iar noi suntem datori să ducem mai departe această învățătură inspirată de Dumnezeu care a străbătut ­până astăzi istoria.

 (Pr. Dr. Iustin Androne, Ziarul Lumina)