Poți fi misionar în propria familie?

Sunt de înțeles cei care, citind titlul, au avut ca prim gând acela că nu ai cum să fii misionar în propria familie. Însuși Mântuitorul, atunci când Și-a început lucrarea publică, a fost respins de cei din Nazaret: „Și venind în patria Sa, îi învăța pe ei în sinagoga lor, încât ei erau uimiți și ziceau: De unde are El înțelepciunea aceasta și puterile? Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numește mama Lui Maria și frații Lui: Iacov și Iosif și Simon și Iuda? Și surorile Lui au nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea? Și se sminteau întru El. Iar Iisus le-a zis: Nu este proroc disprețuit decât în patria lui și în casa lui” (Matei 13, 54-57). Și nu doar că nu L-au crezut, dar au încercat chiar să-L omoare: „Și sculându-se, L-au scos afară din cetate și L-au dus pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie” (Luca 4, 29). Nu doar concetățenii Săi, dar nici rudele Sale cele mai apropiate „nu credeau în El” (Ioan 7,5). Nici frații Săi, nici surorile Sale amintiți în Evanghelie – adică acei copii ai Dreptului Iosif din căsătoria sa (acesta era de mai mult timp văduv, când a luat ca logodnică pe Fecioara Maria). Într-atât de mult se smintiseră de faptele minunate și de cuvintele lui Iisus încât, la un moment dat, rudele Sale „au ieșit ca să-L prindă, că ziceau: Și-a ieșit din fire” (Marcu 3, 21).
Haideți să inventariem, pe scurt, care sunt motivele pentru care nici Hristos nu a fost primit și nici cei ce-L mărturisesc pe El nu sunt bine primiți de propria familie.
1) Oamenii sunt obișnuiți să pună etichete, să considere că, după un timp de împreună viețuire, îi cunosc foarte bine pe cei din casa lor. Mai ales când „convertiții” au avut (mai au!) păcate și neputințe, schimbarea lor este extrem de greu de acceptat de către cei apropiați. Cel mai adesea, atunci când unul din familie devine un creștin practicant, râvnitor, este repede interpelat: „Te-ai pocăit și tu, ce te-a apucat?”. Nu mai durează mult până să vină și „diagnosticul” de fanatic, bigot, fundamentalist.
2) A vedea pe altul cum lucrează virtuțile poate stârni ușor invidia („ce, se crede mai bun decât mine?”). Ca și cum ridicarea unuia din familie ar însemna „degradarea” celorlalți. E reflexul unei mentalități egocentrice.
3) Prezența unui om duhovnicesc într-o casă e asemenea unei lumini aprinse într-un spațiu până atunci cufundat în întuneric. Dacă în obscuritate nu sesizăm dezordinea și mizeria, în lumină toate se arată, se descoperă. Și e cel mai greu pentru un om să suporte prezența cuiva care, adesea nimic zicând, îi trezește conștiința, îl scutură de multe iluzii și de părerea de sine.
4) Lipirea omului de Dumnezeu înseamnă și un soi de rupere de cei din familie: „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Legătura firească, naturală, este preschimbată acum într-o relație în care Dumnezeu ocupă locul central (totul e hristocentric). Iubirea față de cei apropiați nu dispare însă, ci se revarsă într-un mod dumnezeiesc, adesea greu de înțeles de cei ce trăiesc după logica lumii.
În acest context e, parcă, mai lesne de înțeles afirmația: „Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 36; v. și Miheia 7, 6). Cu alte cuvinte: atunci când te apropii de Dumnezeu, să te aștepți la cea mai mare împotrivire tocmai din partea celor din propria familie. Și, totuși, Evanghelia ne încredințează că se poate face misiune printre cei apropiați. După ce l-a vindecat pe demonizatul din ținutul gherghesenilor, Mântuitorul nu-i permite să-L urmeze, ci îl îndeamnă: „Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu” (Luca 8, 39). Chiar cei din casa Sa, care L-au respins inițial, au ajuns să creadă în El. După Înălțare și înainte de Pogorârea Duhului Sfânt, ni se spune că apostolii Săi „stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus, și cu frații Lui” (Faptele Apostolilor 1, 14). Unul dintre acești frați (vitregi), anume Iacov, numit în sinaxar „ruda Domnului”, avea să devină primul episcop al Ierusalimului.
Așadar, fără a fi scop în sine, misiunea în familie decurge în chip firesc din modul în care ne trăim relația cu Dumnezeu. Casnicul nostru ne ia cel mai repede „pulsul” spiritual, chiar și când noi ne străduim din răsputeri să ascundem lucrarea de pocăință și faptele noastre bune. Și să nu vrem, și să nu ne propunem, atunci când trăim cu adevărat în Hristos, devenim misionari – mai ales printre cei apropiați ai noștri.
(Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)