„Învierea din moartea păcatului”

Minunea vindecării slăbănogului din Capernaum este relatată de sinoptici, astfel: Matei 9, 1-8; Marcu 2, 1-12 și Luca 5, 17-26.
Sfinții Evangheliști Marcu și Luca expun episodul imediat după momentul vindecării unui lepros, deci înaintea intrării Mântuitorului în ținutul gherghesenilor, pe când Sfântul Evanghelist Matei relatează minunea după momentul izgonirii Mântuitorului din acel ținut.
Mântuitorul, într-un timp relativ scurt, a revelat oamenilor trei puteri nebănuite: asupra naturii, asupra demonilor și asupra păcatului și a bolii.
Minunea adusă în atenția noastră îl are ca protagonist pe un slăbănog din Capernaum, un consătean de-al Mântuitorului, întrucât Capernaumul era numit „cetatea Sa” (Matei 9, 1; cf. Matei 4, 13; Marcu 2, 1).
Fără îndoială că slăbănogul Îi era cunoscut Mântuitorului; un paralitic, însă altul decât cel de la scăldătoarea Vitezda, despre care face vorbire doar Sfântul Evanghelist Ioan (5, 5). Spre deosebire de paraliticul de la Vitezda, bolnav de 38 ani și lipsit de orice fel de ajutor, cel din Capernaum ne este prezentat ca fiind înconjurat de dragostea și afecțiunea a patru consăteni. Nu era singur în lupta lui cu suferința; patru îl slujeau, purtându-l pe umerii lor.
Paraliticul de la Vitezda a fost vindecat de Hristos în funcție de voința lui: „Voiești să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6); pe cel din Capernaum însă, Hristos l-a vindecat grație credinței celor patru care îl purtau. Credința lor a fost remediul, leacul vindecării slăbănogului. Referatul surprinde lămurit momentul: „văzând credința lor, [Hristos] a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2).
Este primul om iertat din lume, dacă ne raportăm la cronologia evenimentelor. Desigur, puterea de a ierta a preluat-o Biserica de la Întemeietorul ei prin Apostoli (Ioan 20, 23).
Pentru Dumnezeu, cei patru erau transparenți; le-a radiografiat credința. Credința celor patru în puterea dumnezeiască a lui Iisus reiese și din modul lor insistent de a ajunge în casa din Capernaum în care Mântuitorul Își rostea predica.
Nu era pentru prima dată când Iisus vindeca pe fondul credinței altora. Așa a vindecat pe sluga sutașului din Capernaum (Matei 8, 5-13), pe femeia care avea scurgere de sânge de doisprezece ani (Matei 9, 20-22), pe fiica femeii canaanence și pe mulți lunatici, surzi și muți (Matei 9, 32; 15, 30; 17, 14-18). Fără îndoială, Mântuitorul a mai vindecat pe mulți și din milă (Matei 8, 26).
Sfinții Evangheliști Marcu (2, 4) și Luca (5, 19) menționează că cei patru, negăsind loc pe unde să-l introducă pe slăbănog înăuntru, din pricina mulțimii venite din toate satele Galileei, Iudeei și Ierusalimului, s-au suit pe acoperișul casei în care se afla Iisus de câteva zile și, desfăcând acoperișul, l-au lăsat cu patul în mijlocul casei, înaintea lui Iisus. Ne este cunoscut faptul că la evrei casele aveau o parte a acoperișului rabatabilă și erau prevăzute cu o scară exterioară, cu un parapet protector din cărămidă. De obicei, pe acoperișul casei, evreii, când aveau oaspeți, montau corturi în care se putea dormi; sau, de multe ori, puneau la uscat bumbac, in și altele. Cât privește patul slăbănogului, exegeții spun că era un pat format dintr-un schelet metalic, rabatabil, cu o plasă pe care se punea o saltea subțire.
Cauza slăbănogirii erau păcatele: „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2) i-a spus Mântuitorul, întrerupându-Și pentru puțin timp cuvântul. Hristos, iertându-i păcatele, l-a vindecat mai întâi sufletește, și abia apoi l-a vindecat și trupește.
Simțindu-l timorat, Mântuitorul i s-a adresat ca un părinte: „Îndrăznește, fiule!”. Prin acest mod de adresare, Hristos l-a asigurat pe paralitic că nici prezența lui și nici insistențele celor patru care îi purtau patul nu au fost supărătoare. Maniera de adresare a Mântuitorului − „Îndrăznește, fiule!” − a fost ca un balsam pe sufletul lui.
„Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?”
Deși nu era zi de sâmbătă, ceea ce a atras atenția a fost faptul că Mântuitorul i-a spus paraliticului: „Iertate sunt păcatele tale!”. Este cunoscut faptul că între boală și păcat există o legătură cauzală – de la cauză la efect. În accepțiunea cărturarilor, slăbănogirea ar fi putut fi vindecată de orice om cu viață sfântă, însă iertarea păcatelor era o prerogativă exclusivă a lui Dumnezeu. Or, cărturarii, auzindu-L pe Iisus spunându-i slăbănogului: „Iertate sunt păcatele tale!”, s-au revoltat, cugetând în inimile lor: „Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește! Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” (Marcu 2, 7).
Hula împotriva lui Dumnezeu atrăgea după sine − după reglementările Legii − chiar uciderea cu pietre (Leviticul 24, 15; Deuteronomul 18, 20). Aveau astfel temei legal ca ei să se considere în măsură să-L răzbune pe Dumnezeu.
Dincolo de această atitudine ostilă, manifestă, Hristos − Fiul lui Dumnezeu − i-a întrebat: „Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4). Le-a cunoscut gândurile. Era Dumnezeu! Întrebarea se dorea a fi un mijloc prin care să li se reveleze dumnezeirea Sa. Voia ca prin întrebarea pusă − în marea Sa iubire de oameni − să-i încredințeze de adevărul că în fapt cunoașterea inimii cuiva este o însușire exclusivă a lui Dumnezeu (II Paralipomena 6, 30; Psalmii 7, 10; I Regi 16, 7). Voia să le dea o dovadă de netăgăduit a dumnezeirii Sale: „Și îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că așa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetați acestea în inimile voastre?” (Marcu 2, 8). Hristos l-a văzut pe Natanael sub smochin mai înainte ca acesta să fie adus la El (Ioan 1, 48).
Dar oare au înțeles ei ceva? Nicidecum, ci li s-a părut că Hristos hulește. De aceea, El i-a întrebat iarăși: „Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și umblă?” (Matei, 9, 5). Nu au răspuns nimic. Hristos Și-a continuat expozeul: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta.” (Matei 9, 6).
Cum adică un paralitic să-și ia patul și să meargă la casa sa? Da, iertarea păcatelor s-a consumat în chip nevăzut, dar s-a vizualizat manifest: „Și s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” (Marcu 2, 12). Minunea nu a fost o iluzie, ci o realitate constatată atât de adversarii lui Iisus, care erau mulți, cum spun Sfinții Evangheliști, cât și de rudele celui vindecat, ei fiind cei mai autorizați cunoscători ai suferinței lui. Mărturii vii!
Mulțimile, văzând cele întâmplate, s-au înspăimântat; probabil și de teama de a nu fi pedepsiți pentru gândurile lor ascunse. Când Mântuitorul a spus: „cele ce ies din gură pornesc din inimă, și acelea spurcă pe om” (Matei 15, 19), adresând și îndemnul: „Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară.” (Matei 23, 26), se referea tocmai la gândurile necurate care spurcă sufletul omului. Cu alt prilej, Mântuitorul a avertizat: „veți vedea «urâciunea pustiirii», ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Adică, gândurile rele stau în minte – locul cel sfânt.
Deci, mulțimile impresionate de cele văzute și întâmplate, „au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere” (Matei 9, 8). Au irupt în cuvinte de slavă aduse lui Dumnezeu, nicidecum lui Hristos, despre Care, în îngustimea minții lor, continuau să creadă că este doar un om înzestrat cu puteri supranaturale, nu însă și Dumnezeu.
Dată fiind această incapacitate a lor de înțelegere, este lesne de înțeles de ce le-a fost ușor cărturarilor și fariseilor să caute, în numele Legii, oportunitatea condamnării Lui Iisus. Acesta era de altfel motivul monitorizării Lui.
Mântuitorul Iisus Hristos le-a arătat și de această dată cărturarilor și fariseilor că precum are puterea de a ierta păcatele, tot așa are putere și de a vindeca în mod minunat „orice boală și orice neputință în popor”.
Faptul că El a intervenit în viața paraliticului, vindecându-l sufletește și trupește – slăbănogul, care era purtat odinioară de cei patru binefăcători, după întâlnirea cu Hristos s-a întors acasă sănătos, pe picioarele lui, mărturisind împreună cu cei prezenți puterea dumnezeiască a Binefăcătorului – demonstrează, contrar vrerii inamicilor Săi declarați din toate timpurile, că El nu este doar un om cu puteri miraculoase, ci El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. El este Dumnezeu! Acesta este și mesajul Evangheliei.
(ÎPS Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Sursa: https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/)