Împăcarea cu aproapele ne aduce împăcarea cu Dumnezeu

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi!»; iar cine va ucide vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; și cine va zice fratelui său: Netrebnicule! vrednic va fi de judecata soborului; iar cine va zice: Nebunule! vrednic va fi de gheena focului. Deci, dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, cât ești cu el pe cale, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului, iar judecătorul slujitorului și să fii aruncat în temniță. Adevărat grăiesc ție: Nu vei ieși de acolo până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XVI, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 584
„Într-atât nu voiește așadar Domnul nostru să avem dispreț față de tristețea altuia încât, dacă fratele a avut ceva împotriva noastră, nu ne primește darul, adică nu îngăduie să-i înălțăm rugăciuni, cât timp nu scoatem din sufletul fratelui, printr-o repede împăcare, tristețea pricinuită pe drept sau pe nedrept. Ei nu zic: «Dacă fratele tău are îndreptățită plângere împotriva ta, lasă darul tău la altar și du-te mai întâi de te împacă cu el», ci: «dacă-ți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta», adică și atunci când ceva neînsemnat și de mic preț a produs supărarea fratelui împotriva ta, și ți-ai adus deodată aminte de aceasta, să știi că nu trebuie să aduci darurile duhovnicești ale rugăciunilor tale, dacă n-ai alungat mai întâi, printr-o binevoitoare cerere de iertare, tristețea fratelui tău, oricare ar fi fost motivul care i-a dat naștere. Așadar, dacă porunca evanghelică ne spune să-i împăcăm pe cei ce s-au supărat pe noi din pricini trecute, mici și neînsemnate, ce se va întâmpla cu nenorociții de noi, care disprețuim cu încăpățânată prefăcătorie pricinile noi și foarte mari, săvârșite din greșeala noastră? Umflați de îngâmfare diabolică, ne e rușine să ne umilim, refuzăm să recunoaștem că noi am produs tristețea fratelui și, cu duh răzvrătit, nesocotind de cuviință să ne supunem poruncilor Domnului, susținem că nu trebuie să le respectăm, fiindcă nu pot fi îndeplinite. Astfel că, socotind că El ne-a cerut lucruri nepotrivite și cu neputință de îndeplinit, ne facem, cum spune Apostolul: «nu îndeplinitori, ci judecători ai legii».”
Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a XII-a, Cap. 27, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 262
„Umilința salvatoare și scuza, de obicei, pun capăt îndemnurilor date de satana.”
(Pr. Narcis Stupcanu, Ziarul Lumina)